rebutare definitie

2 intrări

14 definiții pentru rebutare

REBUTÁ, rebutez, vb. I. Tranz. A da, a trece (ceva) la rebut; a respinge un produs ca necorespunzător. – Din fr. rebuter.
REBUTÁRE, rebutări, s. f. Acțiunea de a rebuta și rezultatul ei; operație de stabilire a rebuturilor. – V. rebuta.
REBUTÁ, rebutez, vb. I. Tranz. A da, a trece (ceva) la rebut; a respinge un produs ca necorespunzător. – Din fr. rebuter.
REBUTÁRE, rebutări, s. f. Acțiunea de a rebuta și rezultatul ei; operație de stabilire a rebuturilor. – V. rebuta.
REBUTÁ, rebutez, vb. I. Tranz. A da, a trece (ceva) la rebut; a respinge (ceva) ca necorespunzător. E un transport pe care l-au rebutat la depozit. DAVIDOGLU, C. 33.
REBUTÁRE, rebutări, s. f. Acțiunea de a rebuta; operație de stabilire a rebuturilor.
rebutá (a ~) vb., ind. prez. 3 rebuteáză
rebutáre s. f., g.-d. art. rebutắrii; pl. rebutắri
rebutá vb., ind. prez. 1 sg. rebutéz, 3 sg. și pl. rebuteáză
rebutáre s. f., g.-d. art. rebutării; pl. rebutări
REBUTÁ vb. I. tr. A da (ceva) la rebut; a respinge, a arunca (ca necorespunzător). [< fr. rebuter].
REBUTÁRE s.f. Acțiunea de a rebuta și rezultatul ei; operație de stabilire a rebuturilor. [< rebuta].
REBUTÁ vb. tr. a respinge (ceva) ca necorespunzător; a da un produs la rebut. (< fr. rebuter)
A REBUTÁ ~éz tranz. (produse) A trece la rebuturi; a considera ca necorespunzător cerințelor stabilite. /<fr. rebuter

rebutare dex

Intrare: rebuta
rebuta verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: rebutare
rebutare substantiv feminin