rantie definitie

14 definiții pentru rantie

RÁNTIE, rantii, s. f. Haină lungă și largă purtată peste îmbrăcăminte de către călugări. – Cf. ucr. rantuh.
RÁNTIE, rantii, s. f. Haină lungă și largă care se poartă (mai ales de către călugări, preoți etc.) peste îmbrăcăminte, ca o manta. – Et. nec. Cf. ucr. rantuh.
RÁNTIE, rantii, s. f. Haină lungă și largă care se poartă peste îmbrăcăminte, ca o manta. Popa Cravețchi, cu patrafirul peste rantia kakie, cînta pe nas. CAMILAR, N. I 68. Ruset închise cu grijă ușa, punînd zăvorul, își lepădă rantia. SADOVEANU, Z. C. 271. Răcnea vizitiul pîntecos și înfoiat în rantia de catifea albastră. C. PETRESCU, A. R. 60.
rántie (-ti-e) s. f., art. rántia (-ti-a), g.-d. art. rántiei; pl. rántii, art. rántiile (-ti-i-)
rántie s. f. (sil. -ti-e), art. rántia (sil. -ti-a), g.-d. art. rántiei; pl. rántii, art. rántiile (sil. -ti-i-)
RÁNTIE s. (BIS.) (rar) mantie. (~ preoțească.)
RÁNTIE s. v. buleandră, cârpă, fleandură, otreapă, petică, scutec, zdreanță.
rántie (rántii), s. f. – (Mold.) Mantie, haină lungă. Pol. rantuch (Scriban).
RÁNTIE ~i f. Haină bărbătească lungă și largă, purtată, mai ales de clerici, peste îmbrăcăminte, ca o manta. [G.-D. rantiei] /Orig. nec.
rántie f. (pol. rantuch, rut. rantúh, mantie femeĭască). Mold. Iron. Habaciŭ, haĭnă lungă și largă: un fost vagmistru îmbrăcat în rantie călugărească (Sadov. VR, 1911, 8, 220, și 1923, 12, 298; Șez. 31, 13). Maram. Scutic. V. șabana, laĭbăr, rasă 1.
rantie s. v. BULEANDRĂ. CÎRPĂ. FLEANDURĂ. OTREAPĂ. PETICĂ. SCUTEC. ZDREANȚĂ.
RANTIE s. (BIS.) (rar) mantie. (~ preoțească.)
rántie, rantii, s.f. – (reg.; înv.) Scutec: „Un Dumnezău nou-născut / În răntii e înfășurat” (Bârlea, 1924, I: 129). – Cf. ucr. rantuh „mantie femeiască” (Scriban, DER, DEX, MDA).
rántie, -i, s.f. – Scutec: „Un Dumnezău nou născut / În răntii e înfășurat” (Bârlea 1924 I: 129). – Cf. ucr. rantyh (MDA).

rantie dex

Intrare: rantie
rantie substantiv feminin
  • silabisire: -ti-e