radiotehnică definitie

14 definiții pentru radiotehnică

RADIOTÉHNIC, -Ă, radiotehnici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicațiile oscilațiilor și undelor electromagnetice de înaltă frecvență pentru transmiterea și recepționarea informațiilor. ♦ Tehnica fabricării aparatelor pentru radiocomunicații. 2. Adj. Care ține de radiotehnică, privitor la radiotehnică. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotechnique.
RADIOTÉHNIC, -Ă, radiotehnici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicațiile oscilațiilor și undelor electromagnetice de înaltă frecvență pentru transmiterea și recepționarea informațiilor. ♦ Tehnica fabricării aparatelor pentru radiocomunicații. 2. Adj. Care ține de radiotehnică, privitor la radiotehnică. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotechnique.
RADIOTEHNICĂ s. f. Tehnica emisiunii, a recepției și a utilizării undelor electromagnetice de înaltă frecvență.
radiotéhnic (-di-o-) adj. m., pl. radiotéhnici; f. radiotéhnică, pl. radiotéhnice
radiotéhnică (-di-o-) s. f., g.-d. art. radiotéhnicii
radiotéhnic adj. m. (sil. -di-o-) tehnic
radiotéhnică s. f. (sil. -di-o-), g.-d. art. radiotéhnicii
RADIOTÉHNIC, -Ă adj. Referitor la radiotehnică, de radiotehnică. [< fr. radiotechnique].
RADIOTÉHNICĂ s.f. 1. Tehnica emisiunii, a recepției și a utilizării undelor electromagnetice de înaltă frecvență. 2. Tehnica fabricării aparatajului pentru radiocomunicații. [Gen. -cii. / cf. fr. radiotechnique].
RADIOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la radiotehnică. II. s. f. ramură a tehnicii care studiază aplicațiile oscilațiilor și undelor electromagnetice de înaltă frecvență pentru transmiterea și recepționarea informațiilor. ◊ tehnica fabricării aparatajului pentru radiocomunicații. (< fr. radiotechnique)
RADIOTÉHNIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de radiotehnică; propriu radiotehnicii. [Sil. -di-o-] /<fr. radiotechnique
RADIOTÉHNICĂ f. 1) Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul emiterii și recepției la distanță a undelor radio și a oscilațiilor electromagnetice de frecvență înaltă. 2) Ramură a tehnicii care se ocupă cu construirea radio-aparaturii. [Sil. -di-o-] /<fr. radiotechnique
radiotéhnic, -ă adj. 1962 Privitor la radiotehnică v. radiotelemetric (din fr. radiotechnique; TDE; DEX, DN3)
RADIOTÉHNICĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Știință despre oscilațiile și undele electromagnetice din gama de radiofrecvențe, metodele de generare, amplificare, emisie și recepție a acestora. 2. Ramură a tehnicii care realizează aplicarea unor astfel de oscilații și unde la transmiterea informațiilor în radiocomunicație, radiodifuziune, televiziune, radiolocație, radionavigație ș.a. Metodele și aparatele radiotehnice se folosesc în automatică, tehnică de calcul, astronomie, fizică, chimie, biologie, medicină ș.a.

radiotehnică dex

Intrare: radiotehnic
radiotehnic adjectiv
  • silabisire: -di-o-
Intrare: radiotehnică
radiotehnică substantiv feminin
  • silabisire: -di-o-