RĂCÁN, răcani, s. m. (Fam.) Recrut (în armată). – Contaminare între rec[r]ut și râtan.

RĂCÁN, răcani, s. m. (Depr.) Recrut (în armată). – Probabil contaminare între rec[r]ut și râtan.

RĂCÁN, răcani, s. m. Denumire depreciativă dată în trecut unui soldat care se afla la începutul stagiului și era încă nepriceput în ale milităriei. V. recrut.

răcán (recrut) (fam.) s. m., pl. răcáni

răcán s. m., pl. răcáni

RĂCÁN s. v. recrut.

răcán (răcáni), s. m. – 1. Brotac. – 2. Recrut. Origine incertă, dar sigur expresivă. După Spitzer, Dacor., IV, 668, de la o rădăcină *rac de origine onomatopeică ca orac în orăcăi. Această explicație se potrivește pentru primul sens; dar al doilea pare că presupune în sursa expresivă un al doilea sens, de „grosolănie, obiect necizelat”, care apare și în unele cuvinte înrudite, dintre cele ce urmează. Der. de la un lat. raccanus, din raccāre „a răcni” (Pușcariu, Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea), cf. it. raganello „brotac”, sau din rac „cancer” (Scriban) este îndoielnică. Cf. it. rácano „șopîrlă”, racola „broască”, cuvinte tot expresive (Prati, 808). Der. răcănel (var. Bucov. răcăteț, racateț, Trans. racachici), s. m. (brotac): rachet, s. n. (cîntecul broaștei); răchițel, s. m. (Maram., brotac); răcădui, vb. (Mold., a se răsti la cineva), pe care Tiktin și Candrea îl leagă în mod greșit de răgădui; răgălie (var. răgățină, răgățînă), s. f. (îngrămădire de lemne, bușteni etc., tufă noduroasă), var. probabil prin contaminare cu rădăcină (după Tiktin din sl. rogŭ „corn”); radină (var. ratină), s. f. (Olt., tufă), cu același schimb din răgace › rădașcă; rătăcană (var. rătăcanie), s. f. (Mold., mărăciniș urît), cu metateză; rătăcănos, adj. (Mold., neregulat); rancote, s. f. pl. (Olt., Trans., rămuriș, crengi), de la aceeași rădăcină expresivă, cu infixul nazal; rascote, s. f. pl. (rămuriș), var. cuvîntului anterior; răscoage, s. f. (răchițică, Epilobium angustifolium). Cf. rătăci.

răcán, răcáni, s.m. (pop.; deprec.) 1. soldat (recrut). 2. pui de broască; linguraș.

răcan m. 1. puiu de broască; 2. în graiul milităresc: soldat nou și prost (în opozițiune cu deșcă). [Onomatopee după strigătu-i rac-rac-rac! de unde și răcăliciu, răcățel, racateț].

răcán m. (augm. d. rac, ca broscan orĭ broscoĭ d. broască, maĭ ales că tot d. rac vine și racateț și răcănel. Decĭ, epitetu glumeț de răcan e ca și cel de broscoĭ, adresat copiilor). Fam. Soldat noŭ, recrut. V. deșcă. V. și rîtan.

răcan s. v. RECRUT.

RACAN, Honorat de Bueil, senior de ~ (1589-1670), poet și militar francez. Unul dintre cei dintâi literați care scriu în manieră clasicistă („Ode sacre”).

răcan, răcani s. m. 1. (mil., peior.) recrut. 2. (deț.) deținut nou venit în penitenciar.