RÁDIU s. n. Element radioactiv care se găsește în minereurile de uraniu, folosit în medicină și în fizica nucleară. [Var.: rádium s. n.] – Din fr. radium.

RÁDIUM s. n. v. radiu.

RÁDIU s. n. Element radioactiv care se găsește în minereurile de uraniu, folosit în medicină și în fizica nucleară. [Var.: rádium s. n.] – Din fr. radium.

RÁDIUM s. n. v. radiu.

RÁDIU s. n. Metal radioactiv, asemănător din punct de vedere chimic cu bariul. Radiul a avut deja aplicațiuni medicale din cauza proprietăților lui de a distruge țesuturile. MARINESCU, P. A. 34. – Variantă: rádium (MARINESCU, P. A. 34) s. n.

RÁDIUM s. n. v. radiu.

rádiu [diu pron. dĭu] s. n., art. rádiul; simb. Ra

rádiu [-diu pron. -diu]/rádium (sil. -di-um) s. n., art. rádiul /rádiumul; simb. Ra

RÁDIU s.n. Element radioactiv asemănător din punct de vedere chimic cu bariul, întrebuințat în fizică și medicină. [Pron. -diu, var. radium s.n. / < fr. radium].

RÁDIUM s.n. v. radiu.

RÁDIU/RÁDIUM s. n. element radioactiv din grupa metalelor alcalino-pământoase, folosit în substanță emițătoare de radiații în medicină și în fizica nucleară. (< fr. radium)

RÁDIU n. Metal alb-argintiu, radioactiv, întrebuințat, mai ales, ca sursă pentru obținerea neutronilor (în medicină). [Var. radium] /<fr. radium, germ. Radium

radiu(m) n. metal descoperit în 1899 de Curie și caracterizat prin aceea că sărurile sale sunt luminoase, producând diferite acțiuni chimice.

*rádiŭ n. (lat. științific radium, d. lat. radius, rază, din cauză că emite raze). Chim. Un metal descoperit de Curie, Bémont și soția luĭ Curie la 1899. – Radiu se află în oxidu natural de uraniŭ și se caracterizează pin sările și soluțiunile sărilor luĭ, care emit raze care influențează placa fotografică, fac aeru conductor de electricitate, produc diverse acțiunĭ chimice ș. a.

ră, V. răŭ.

ră-, prefix, V. re-.

răŭ, rea adj., pl. răĭ, rele (din maĭ vechĭu reŭ, pl. reĭ, lat. reus, acuzat; it. sp. pg. reo, pv. vfr. reu. Înț. de „răŭ” era și’n dial. neap. și e și azĭ în Tirol. Cp. cu păcătos). Care nu e bun, prost: vin răŭ, nume răŭ (renume prost). Care are inimă neagră, ĭubitor de paguba altuĭa: om răŭ. Prost, fără talent: poet răŭ, poeziĭ rele. Funest, sinistru: prezicere rea. Vătămător, periculos: carte rea. S. n., pl. rele (în vest și răurĭ). Răutate, faptă rea, delict: a distinge binele de răŭ, a te ține de rele, a te da în rele, a fugi de rele. Defect, dezavantaj: această sistemă are un răŭ. Pagubă, nenorocire: nicĭ un răŭ fără bine, relele răuboaĭelor îs marĭ. (Cu înț. de „boală” e barb. după fr. mal. Decĭ boală de mare, amețelĭ și vărsăturĭ cînd te zbucĭumă corabia, nu răŭ de mare!). Adv. Urît, prost, fără folos orĭ plăcere: mașina funcționează răŭ, acest actor joacă răŭ. Mult, tare, foarte: mă doare răŭ, s’a stricat răŭ, zidu se clatină răŭ. Grozav, tare, aducînd vătămare: s’a lovit răŭ, l-a bătut răŭ. (L-a bătut bine are acelașĭ înț., dar iron.). A face răŭ, a vătăma: rachiu face răŭ, laptele face bine. A ți se face răŭ, a te îmbolnăvi. A-țĭ fi răŭ, a fi bolnav. A vorbi de răŭ, a bîrfi, a calomnia. A ținea de răŭ, a mustra. A avea mină rea (după fr. avoir mauvaise mine), a arăta răŭ, a părea bolnav. A găsi răŭ (fr. trouver mauvais), a ți se părea răŭ, a considera ca răŭ. A lua în nume de răŭ, a te supăra de ceva, a considera ca răŭ. A lua în înțeles răŭ, a interpreta cu înțeles defavorabil. A lua pe cineva cu răŭ, a proceda aspru cu el. N’ar fi răŭ, n’aĭ face răŭsă, ar fi bine să. De rău cuĭva, de scîrba luĭ, din pricina răutățiĭ luĭ. – În sec. 16-17 scris și rrău, rrea. Azĭ în est răŭ, ră, pl. răĭ, răle.

*re-, prefix care arată repetițiunea saŭ revenirea la starea primitivă, ca: recad, revin (lat. re-, care, în vechime, era red, ca în re-dúcere, red-ígere, red-actio). În cuv. vechĭ e ră-, ca în ră-pun, ră-sun.

Ra, simbol chimic pentru radiu.

RA (RE), divinitate egipteană, zeu al Soarelui și al luminii ca izvor de forță vitală, dar și ca astru. Vreme îndelungată adorat ca divinitate supremă, era considerat ziditor al lumii și creator al oamenilor. Reprezentat ca un om cu cap de șoim și cu un disc solar pe cap. O dată cu ascensiunea Tebei (milen. 2 î. Hr.), s-a contopit cu zeul acestui oraș, Amon, luând numele de Amon-Ra.

RÁDIU (< fr., germ. {i}; {s} fr. radio[actif] „radioactiv”) s. n. Element radioactiv (Ra; nr. at. 88, m. at. 226,03) din grupa metalelor alcalino-pământoase. Se găsește în minereuri de uraniu. A fost descoperit în 1898 de Pierre și Maria Skłodowska-Curie și colaboratorul lor G. Bémont și izolat în 1910. Cel mai stabil izotop, Ra226, are perioada de înjumătățire de 1620 de ani; metal alb-argintiu strălucitor, foarte activ. Datorită proprietăților sale radioactive este folosit în medicină (terapia prin radiații, radiologie, medicină nucleară) și în tehincă (în amestec cu beriliu servește ca sursă de neutroni).

Ra (Re), divinitate egipteană personificând Soarele ca izvor de forță vitală, dar ca și astru, și implicit lumina, ca realitate și simbol. Este considerat judecătorul suprem al universului, rege al zeilor sau chiar tatăl lor, precum și ca părinte a tot ce este viu.

RĂ adj. f. (Reg.) Rea.