RĂZORÍ, răzoresc, vb. IV. Tranz. și refl. (Rar) A (se) mărgini, a (se) delimita, a (se) învecina. ♦ Tranz. Fig. A tivi, a chenărui. – Din răzor1.

RĂZORÍ, răzoresc, vb. IV. Tranz. și refl. (Rar) A (se) mărgini, a (se) delimita, a (se) învecina. ♦ Tranz. Fig. A tivi, a chenărui. – Din răzor1.

RĂZORÍ, răzoresc, vb. IV. 1. Tranz. A mărgini, a despărți (o suprafață de pămînt); a hotărnici. ♦ Fig. A tivi, a chenărui. Cerculețele Chirei, răzorite cu arnici și cu beteală. DELAVRANCEA, S. 167. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se mărgini, a se învecina, a se hotărnici. De pe culmea Tătarului, unde se răzoresc hotarele noastre cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la mîndrețile ținutului Prahova. VLAHUȚĂ, O. A. II 143.

răzorí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răzorésc, imperf. 3 sg. răzoreá; conj. prez. 3 să răzoreáscă

răzorí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răzorésc, imperf. 3 sg. răzoreá; conj. prez. 3 sg. și pl. răzoreáscă

RĂZORÍ vb. v. învecina, mărgini.

A SE RĂZORÍ mă ~ésc intranz. rar A se afla la hotar cu cineva; a se mărgini; a se megieși. /Din răzor

răzorì v. 1. a (se) brăzda ca să serve de hotar: ogoare ce se răzoresc pe luncă; 2. fig. a fi limitrof: unde se răzoresc hotarele noastre cu ale Ardealului (VLAHUȚĂ).

răzorésc v. tr. (vsl. raz-orati, a ara adînc. V. răzor 1). Vest. Despart: Karakĭoĭ răzorește cele doŭă orașe (Pera de Galata), rînduite față în față și streine parcă unu de altu (ChN. 1, 54). Mărginesc, garnisesc la margine: valea Cedronuluĭ răzorește laturea de soare-răsare a Ĭerusalimuluĭ (2, 71). V. refl. Ogoarele se răzoresc.

răzori vb. v. ÎNVECINA. MĂRGINI.