răzbunare definitie

2 intrări

24 definiții pentru răzbunare

RĂZBUNÁ, răzbún, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Pref. răz- + bun.
RĂZBUNÁRE, răzbunări, s. f. Acțiunea de a (se) răzbuna și rezultatul ei. – V. răzbuna.
RĂZBUNÁ, răzbún, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Răz- + bun.
RĂZBUNÁRE, răzbunări, s. f. Acțiunea de a (se) răzbuna și rezultatul ei. – V. răzbuna.
RĂZBUNÁ, răzbún, vb. I. I. 1. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pe», «asupra», «contra») A-și face singur dreptate, a obține satisfacție pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, N. 131. De cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Bine că te-am prins în mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă. ALECSANDRI, T. I 445. ◊ (Cu pronumele în dativ) Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nțeleagă Și el acum și-ar răzbuna. COȘBUC, P. I 122. A zis dumnezeu... să iasă Moartea la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. CREANGĂ, P. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală Să nu îmi răzbun eu. ALEXANDRESCU, M. 36. ♦ A-și vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraș și se răzbună pe mine. 2. Tranz. (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acțiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toți vulturii stol... Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, V. 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Și aruncă fierul crunt din mîni: «Te-or răzbuna copiii mei!». COȘBUC, P. I 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri. ODOBESCU, S. III 32. ♦ (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul și mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20. Acuma or răzbuna ei omorul fîrtaților săi. SBIERA, P. 278. II. (Popular) 1. Refl. (Impersonal) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia? – Da, acum e frumos, s-a răzbunat. SADOVEANU, O. I 98. Cît stătură ei, afară se răzbunase. ȘEZ. VII 138. ◊ (Cu subiectul «vremea») Și de se răzbuna cîte-oleacă vremea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri. CONTEMPORANUL, VI 290. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) la inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună. HODOȘ, P. P. 85. Calul bun Și mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. Tranz. (Rar) A însănătoși, a vindeca. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește Și ia grebla de-o adună Și de boală mă răzbună. ALECSANDRI, P. P. 310.
RĂZBUNÁRE, răzbunări, s. f. Acțiunea de a (se) răzbuna; faptă prin care se răzbună cineva. A stat așa singur, cu ochii înghețați, cugetînd la o răzbunare cruntă, însă încă nedeslușită. SADOVEANU, M. C. 44. Spînul icnea în sine și se gîndea numai la răzbunare. CREANGĂ, P. 277. Aș cînta ziua, la soare, Doina cea de răzbunare. ALECSANDRI, P. A. 36.
răzbuná (a ~) vb., ind. prez. 3 răzbúnă
răzbunáre s. f., g.-d. art. răzbunắrii; pl. răzbunắri
răzbuná vb., ind. prez. 1 sg. răzbún, 3 sg. și pl. răzbúnă; conj. prez. 3 sg. și pl. răzbúne
răzbunáre s. f., g.-d. art. răzbunării; pl. răzbunări
RĂZBUNÁ vb. 1. (înv.) a se izbândi. (S-a ~ crunt pe el.) 2. (înv.) a răscumpara. (A ~ sângele celui ucis.) 3. a pedepsi, (înv.) a răsplăti, (fig.) a spăla. (A ~ rușinea îndurată.)
RĂZBUNÁ vb. v. ameliora, destrăma, îmbunătăți, împrăștia, îndrepta, înfiripa, însănătoși, însenina, întrema, înzdrăveni, lecui, limpezi, lumina, reface, restabili, ridica, risipi, spulbera, tămădui, vindeca.
RĂZBUNÁRE s. (rar) răzbun, (italienism) vendetă, (reg.) răzbuneală, (înv.) băsău, răscumpărare, răsplată. (O ~ sângeroasă.)
A RĂZBUNÁ răzbún tranz. (acte de rea-credință) A trata cu răsplata cuvenită; a răsplăti. ~ rușinea îndurată. /răz- + bun
A SE RĂZBUNÁ mă răzbún intranz. 1) A-și da satisfacție; a-și face dreptate (pedepsind pe ofensator). 2) fig. (despre vreme) A se schimba în bine; a se însenina. /răz- + bun
răsbunà v. 1. a face din nou bun, a deveni iar bună (vremea), a se însenina: cum se răsbun’ un vifor sburând din nor în nor EM.; 2. a face din nou bun (răul comis): în vechime ucigașul plătia o sumă hotărîtă rudelor ucisului (v. răscumpărà); 3. a inflige însuș pedeapsa, a face rău pentru rău: s’a răsbunat. [Din răs (= lat. RE EX) și bun].
răsbunare f. 1. acțiunea prin care cineva se răsbună; 2. dorință pasionată de a se răsbuna.
2) răzbún, a v. tr. (răs- și bun, adică „fac ĭar bun”). Aplic pedeapsă p. rău făcut: a răzbuna o insultă, Traĭan îl răzbună pe Longin învingîndu-l pe Decebal. V. refl. Fac răŭ p. rău făcut mie: s’a răzbunat pe el de cele ce ĭ-a făcut. Timpu se răzbună, se înseninează, se face ĭar frumos.
răzbunáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a saŭ de a te răzbuna. V. vendetta.
răzbuna vb. v. AMELIORA. DESTRĂMA. ÎMBUNĂTĂȚI. ÎMPRĂȘTIA. ÎNDREPTA. ÎNFIRIPA. ÎNSĂNĂTOȘI. ÎNSENINA. ÎNTREMA. ÎNZDRĂVENI. LECUI. LIMPEZI. LUMINA. REFACE. RESTABILI. RIDICA. RISIPI. SPULBERA. TĂMĂDUI. VINDECA.
RĂZBUNA vb. 1. (înv.) a se izbîndi. (S-a ~ crunt.) 2. (înv.) a răscumpăra. (A ~ sîngele celui ucis.) 3. a pedepsi, (înv.) a răsplăti, (fig.) a spăla. (A ~ rușinea îndurată.)
RĂZBUNARE s. (rar) răzbun, (italienism) vendetă, (reg.) răzbuneală, (înv.) băsău, răscumpărare, răsplată. (O ~ sîngeroasă.)
răzbuná, vb. refl. – 1. A se însenina. 2. A se liniști. – Din răz- + bun (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
VINDICTA BONUM VITA IUCUNDIUS IPSA (lat.) răzbunarea e bună, mai dulce chiar decât viața – Iuvenal, „Satirae”, XIII, 180. Satirizare a spiritului vindicativ.

răzbunare dex

Intrare: răzbuna
răzbuna verb grupa I conjugarea I
Intrare: răzbunare
răzbunare substantiv feminin