Dicționare ale limbii române

13 definiții pentru răzbunător

RĂZBUNĂTÓR, -OÁRE, răzbunători, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care se răzbună, care nu iartă răul ce i s-a făcut; vindicativ. – Răzbuna + suf. -ător.
RĂZBUNĂTÓR, -OÁRE, răzbunători, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care se răzbună, care nu iartă răul ce i s-a făcut; vindicativ. – Răzbuna + suf. -ător.
RĂZBUNĂTÓR, -OÁRE, răzbunători, -oare, adj. Care se răzbună, care nu iartă răul ce i s-a făcut; vindicativ. Oameni răzbunători. ◊ (Substantivat) Oh, ciocoi, te-ajung în fugă Toți răzbunătorii tăi. COȘBUC, P. II 110. Sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră Născu pe-ai libertății vestiți răzbunători. ALEXANDRESCU, P. 141.
răzbunătór adj. m., pl. răzbunătóri; f. sg. și pl. răzbunătoáre
răzbunătór adj. m., pl. răzbunătóri; f. sg. și pl. răzbunătoáre
RĂZBUNĂTÓR adj. dușmănos, ranchiunos, (livr.) vindicativ, (reg.) țânaș, zăcaș. (E un om ~.)
Răzbunător ≠ nerăzbunător
Răzbunător ≠ nerăzbunător, nevindecativ
RĂZBUNĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) și substantival Care caută să se răzbune; care nutrește dorința de răzbunare. Om ~. /a (se) răzbuna + suf. ~ător
răsbunător a. și m. care (se) răsbună.
răzbunătór, -oáre adj. Care nu uĭtă să se răzbune: elefantu e răzbunător. V. vindicativ.
RĂZBUNĂTOR adj. dușmănos, ranchiunos, (livr.) vindicativ, (reg.) țînaș, zăcaș. (E un spirit ~.)
EX OSSIBUS ULTOR (lat.) din oase (se ridică) răzbunătorul – Vergiliu, „Eneida”, IV, 625: „Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor” („Din oasele noastre să răsară un răzbunător”).

răzbunător definitie

răzbunător dex

Intrare: răzbunător
răzbunător adjectiv