răutate definitie

15 definiții pentru răutate

RĂUTÁTE, (2, 3) răutăți, s. f. 1. Caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ◊ Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie usturătoare, malițios. 2. (Pop.; mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. 3. (Concr.) Faptă rea. 4. Om rău. [Pr.: ră-u-] – Rău + suf. -ătate.
RĂUTÁTE, (2, 3) răutăți, s. f. 1. Caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ◊ Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie usturătoare, malițios. 2. (Pop.; mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. 3. (Concr.) Faptă rea. 4. Om rău. [Pr.: ră-u-] – Rău + suf. -ătate.
RĂUTÁTE, (2, 3, 4) răutăți, s. f. (În opoziție cu bunătate) 1. Felul de a fi caracteristic omului rău; înclinare spre a face rău altora. În ochii fratelui meu se aprinse o flacără de răutate. SADOVEANU, O. I 425. Dar-ar domnul s-o pătrunză milostiva-ți bunătate! Dar mi-e teamă că-i e duhul prea cuprins de răutate. DAVILA, V. V. 151. Bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie veninoasă. Întrebă repede, cu răutate. SADOVEANU, O. VIII 233. Credinciosul împăratului încuind ușa pe din afară, cu răpegiune, le zice cu răutate: lască v-am găsit eu ac de cojoc. CREANGĂ, P. 251. 2. (Mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. Această dădacă știe să dea în bobi și să caute în cărți, și ea îți cunoaște toate răutățile. SADOVEANU, Z. C. 220. Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. 3. (Mai ales la pl.) Faptă rea. A venit să mai vadă o dată locul vicleniilor și răutăților lui? SADOVEANU, O. VIII 236. ◊ Capul răutăților v. cap1 (II). 4. Om rău. Cine să fi venit?... – Ia, niște răutăți... niște jigănii de păgini. SADOVEANU, O. I 516. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Biata babă, din pricina nurori-sa, slăbise ca sf. Vinere, că răutatea de noră-sa nu-i dădea nici mîncare la vreme. ȘEZ. IV 159. – Pronunțat: ră-u-.
răutáte (ră-u-) s. f., g.-d. art. răutắții; pl. răutắți
răutáte s. f. (sil. ră-u-), g.-d. art. răutății; pl. răutăți
RĂUTÁTE s. 1. (livr.) maliție, malițiozitate, (înv. și reg.) răime, răință, (reg.) zăcășeală, zăcășie, (înv.) răire, (fig.) fiere, venin. (~ unei persoane; vorbă plină de ~.) 2. asprime, barbarie, brutalitate, cruzime, ferocitate, neîndurare, neomenie, sălbăticie, violență, vitregie, (rar) nemilă, nemilostivire, (pop.) câinie, câinoșenie, (înv. și reg.) năsilnicie, (înv.) crâncenie, cruzie, cumpliciune, cumplire, grozăvie, neomenire, răiciune, sălbătăcime, sălbăticiune, sirepie, varvarie, (fig.) duritate. (~ purtării cuiva.)
RĂUTÁTE s. v. belea, bucluc, cusur, dandana, defect, deficiență, epilepsie, imperfecțiune, insuficiență, încurcătură, lacună, lipsă, meteahnă, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, păcat, pocinog, rău, scădere, slăbiciune, supărare, viciu.
Răutate ≠ blândețe, bunătate
RĂUTÁTE ~ăți f. 1) Trăsătură de caracter a omului rău; pornirea de a face rău altora. ◊ Cu ~ în mod răuvoitor; cu dușmănie. 2) Acțiune prin care se face cuiva un rău; faptă rea. Vorbe pline de ~. ◊ Capul ~ăților persoană care plănuiește și face fapte rele. 3) fig. Persoană care produce altora neplăceri; om rău. 4) la pl. Nenorociri, necazuri care se abat asupra cuiva. [G.-D. răutății; Sil. ră-u-] /rău + suf. ~tate
răutate f. 1. caracterul celui răutăcios; 2. vorbă sau faptă răutăcioasă: capul tuturor răutăților; 3. malițiozitate. [Formațiune din rău după analogia lui bunătate].
răutáte f. (d. răŭ). Caracteru omuluĭ răŭ: răutatea oamenilor n’are marginĭ. Malițiozitate, ironie veninoasă: a rîde cu răutate. Faptă rea: a face răutățĭ. Vechĭ. Nenorocire, răŭ: asta nu e mare răutate. A fi capu răutăților, a fi originea saŭ autoru tuturor relelor. – Vechĭ și reutate, răotate (cp. cu cheoloare, greotate, prioteasă), și răime.
răutate s. v. BELEA. BUCLUC. CUSUR. DANDANA. DEFECT. DEFICIENȚĂ. EPILEPSIE. IMPERFECȚIUNE. INSUFICIENȚĂ. ÎNCURCĂTURĂ. LACUNĂ. LIPSĂ. METEAHNĂ. NĂPASTĂ. NEAJUNS. NECAZ. NEMULȚUMIRE. NENOROCIRE. NEPLĂCERE. NEVOIE. PACOSTE. PĂCAT. POCINOG. RĂU. SCĂDERE. SLĂBICIUNE. SUPĂRARE. VICIU.
RĂUTATE s. 1. (livr.) maliție, malițiozitate, (înv. și reg.) răime, răință, (reg.) zăcășeală, zacășie, (înv.) răire, (fig.) fiere, venin. (~ unei persoane; vorbă plină de~.) 2. asprime, barbarie, brutalitate, cruzime, ferocitate, neîndurare, neomenie, sălbăticie, violență, vitregie, (rar) nemilă, nemilostivire, (pop.) cîinie, cîinoșenie, (înv. și reg.) năsilnicie, (înv.) crîncenie, cruzie, cumpliciune, cumplire, grozăvie, neomenire, răiciune, sălbătăcime, sălbăticiune, sirepie, varvarie, (fig.) duritate. (~ purtării cuiva.)
RĂUTATE. Subst. Răutate, răutăție (înv., rar), înrăire, rea-voință, rea-intenție; ură, zăcășeală (reg.), venin (fig.), dușmănie, vrăjmășie, ostilitate; pizmă, pizmuire, pică (pop.), ranchiună; maliție (livr.), malițiozitate (livr.), ironie, sarcasm, causticitate (fig.); mușcătură (fig.), înțepătură (fig.), împunsătură (fig.). Neîndurare, neomenie, nemilă (rar), asprime (fig.), cruzime, cruzie (înv.), cîinie, cîinoșenie, hainie, sadism, canibalism (fig.), ferocitate, sălbăticie (fig.), monstruozitate (fig.), bestialitate. Răzbunare, răzbun (rar), răfuială. Rău, răuvoitor, răutăcios. Cîine (fig.), cîner (reg.), hain, hapsîn, canibal (fig.) Adj. Rău, rău de mama focului, răuvoitor, răutăcios, înrăit, zăcaș (reg., fig.), plin de răutate; dușmănos, veninos (fig.), vrăjmășos (rar); pizmaș, ranchiunos; malițios; ironic, sarcastic, caustic (fig.); mușcător (fig.), înțepător (fig.), împungător (fig.). Neîndurător, neîndurat (rar), neomenesc, neomenos, neomenit (înv.), nemilos, nemilostiv, crunt, aspru (fig.), crud (fig.), cîinos, cîinesc (fig.), încîinit (rar), înrăit, hain, hapsîn, rău la inimă, negru-n cerul gurii, sadic, feroce, sălbatic, bestial, monstruos (fig.). Răzbunător, vindicativ (livr.). Vb. A fi rău, a fi răutăcios, a fi fără inimă, a fi cîinos (negru) la inimă, a fi dat dracului, a fi cu crucea bălțată. A urî, a dușmăni, a nu suferi pe cineva, a vrăjmăși, a invidia, a pizmui, a avea (a purta) pică (rîcă, ranchiună), a purta (a ține) (cuiva) sîmbetele; a face rău, a i-o face bună, a lua (pe cineva) cu răul, a privi (pe cineva) cu ochi răi, a lua (a avea) (pe cineva) în nume de rău. Adv. Cu răutate, cu ură, cu dușmănie; fără milă, fără cruțare, fără îndurare, cu neîndurare, cu sălbăticie; cîinește (fig.), neomenește, vrăjmășește (înv.). V. asuprire, aversiune, invidie, josnicie, neîndurare, neomenie, omor, pedeapsă, severitate.
capul răutăților expr. instigator al unor fapte reprobabile.

răutate dex

Intrare: răutate
răutate substantiv feminin
  • silabisire: ră-u-