RĂTUTÍ, rătutesc, vb. IV. Refl. (Reg. și fam.) A-și pierde capul, a se zăpăci, a înnebuni. – Et. nec.

RĂTUTÍRE s. f. (Reg. și fam.) Acțiunea de a se rătuti și rezultatul ei. – V. rătuti.

RĂTUTÍ, rătutesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A-și pierde capul, a se zăpăci, a înnebuni. – Et. nec.

RĂTUTÍRE, rătutiri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a se rătuti și rezultatul ei. – V. rătuti.

RĂTUTÍ, rătutesc, vb. IV. Refl. (Regional) A-și pierde capul, a se zăpăci, a înnebuni.

!rătutí (a se ~) (reg., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se rătutéște, imperf. 3 sg. se rătuteá; conj. prez. 3 să se rătuteáscă

rătutíre (reg., fam.) s. f., g.-d. art. rătutírii

rătutí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătutésc, imperf. 3 sg. rătuteá; conj. prez. 3 sg. și pl. rătuteáscă

rătutíre s. f., g.-d. art. rătutírii

RĂTUTÍ vb. v. fâstâci, intimida, încurca, zăpăci.

rătutésc v. tr. (cp. cu ung. Ratoti ember, om din Ratot, localitate renumită pin oamenĭ proștĭ. Cp. cu tutuĭesc). Vest. Tutuĭesc, zăpăcesc, răcnesc: rătutită din palme, umbla rătutit (Iov. 240 și 246). V. refl. Se rătutise de beție. V. hututuĭ.

rătuti vb. v. FÎSTÎCI. INTIMIDA. ÎNCURCA. ZĂPĂCI.