RĂSUNÁ, pers. 3 răsúnă, vb. I. Intranz. 1. A produce un sunet în mod repetat și prelung, a suna tare, a se auzi până departe (sau de departe). 2. A se umple de sunete puternice; a vui. 3. Fig. A da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat; a produce o rezonanță în sufletul cuiva, a avea ecou în inima cuiva. – Lat. resonare.

RĂSUNÁ, pers. 3 răsúnă, vb. I. Intranz. 1. A produce un sunet în mod repetat și prelung, a suna tare, a se auzi până departe (sau de departe). 2. A se umple de sunete puternice; a vui. 3. Fig. A da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat; a produce o rezonanță în sufletul cuiva, a avea ecou în inima cuiva. – Lat. resonare.

RĂSUNÁ, pers. 3 răsúnă, vb. I. Intranz. 1. A suna (tare și prelung), a se face auzit (pînă departe sau de departe). Sus, prin văzduh, răsuna chemarea cocorilor. SADOVEANU, O. VI 527. Atunci răsună glasul lui Petre, încrezător. REBREANU, R. I 216. În același timp o fluierătură puternică răsună lung. BART, S. M. 62. Auziți în depărtare Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare? ALECSANDRI, P. A. 218. ◊ (Subiectul indică lucrul care produce zgomot lovind alt obiect) Sub bolta de frunze, copitele cailor răsună deodată sonor. C. PETRESCU, S. 141. Răsună toaca de utrină, În pacea unei nopți tîrzii. GOGA, C. P. 110. În tindă răsunară pași. EMINESCU, N. 51. (Subiectul indică lucrul lovit) Caii pornesc ca niște zmei, pavelele răsună sub copitele lor. ALECSANDRI, O. P. 277. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (și a le retrimite prin ecou); a vui. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Strigă, strigă tot așa, Să răsune ulița! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Refl. (Popular) Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare, Cît s-au răsunat pămîntul într-o lungă depărtare. ALECSANDRI, P. A. 150. Cîntă-ți, puică, cîntecul... – Eu, bădiță, l-aș cînta, Dar codrii s-or răsuna Și pe noi ne-a-ntîmpina Voinicul voinicilor. ȘEZ. II 5. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) Și-ți deschideai ciocul, de răsunai locul. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd cauza zgomotului) Alunecăm încet, făcînd rondoul în fața cheiului, care răsună de zgomotul mulțimii. BART, S. M. 14. 3. Fig. A produce o rezonanță în sufletul cuiva, a da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat. Vorbele Aurichii îi răsunau în urechi. CĂLINESCU, E. O. I 61. Ecoul din anii tineri răsună încă în mine. SADOVEANU, E. 74. Vorbele din răvașul lui Radu îi răsunau în suflet, ca un cîntec de departe, frumos și alungător durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. I 97. ♦ A vibra. Toate aceste sentimente se împing... în inima și capul poetului și inima lui răsună cu durere. GHEREA, ST. CR. I 172.

răsuná (a ~) vb., ind. prez. 3 răsúnă

răsuná vb., ind. prez. 3 sg. și pl. răsúnă

RĂSUNÁ vb. 1. a aui, a hăui, a hăuli, a hui, a vui, (fig.) a clocoti. (Valea ~ de glasuri.) 2. a răpăi, a vui. (Sala ~ de aplauze.) 3. v. suna.

RĂSUNÁ vb. v. vibra.

A RĂSUNÁ pers. 3 răsúnă intranz. 1) A se auzi sunând tare și prelung. Răsună valea de glasuri. 2) (despre o încăpere, un loc întins etc.) A se umple de sunete puternice și prelungite; a vui. Sala răsună de aplauze. 3) fig. (despre sunete, vorbe, strigăte etc.) A face impresia că se mai aude. /<lat. resonare

răsunà v. 1. a suna tare, a reda sunetul cu intensitate: casa răsuna de strigătele sale; 2. a produce un sunet: vioara răsună sub degetele sale. [Lat. RESONARE].

2) răsún, a -á v. intr. (ră- și sun, ca suflu, răsuflu; lat. résono, -áre, it. risonare, pv. sp. resinar, pg. resoar). Produc ecoŭ, transmit sunetu din părete în părete, prelungesc sunetu: răsună casa, peștera, muntele, codru de cîntecele lor. Am rezonanță, vibrez prelungind sunetu: o chitară care răsună bine.

răsuna vb. v. VIBRA.

RĂSUNA vb. 1. a aui, a hăui, a hăuli, a hui, a vui, (fig.) a clocoti. (Valea ~ de glasuri.) 2. a răpăi, a vui. (Sala ~ de aplauze.) 3. a sufla, a suna. (Trîmbițele ~.)