RĂSÚFLET, răsuflete, s. n. (Pop.) Răsuflare. ♦ Repaus scurt. – Răsufla + suf. -et.

RĂSÚFLET, răsuflete, s. n. (Pop.) Răsuflare. ♦ Repaus scurt. – Răsufla + suf. -et.

RĂSÚFLET, răsuflete, s. n. 1. Acțiunea de a răsufla; respirație, răsuflare. Lîngă arme parcă doarme cineva N-auzim decît răsufletul. VINTILĂ, O. 11. Hai cu mine; schimbăm două vorbe pe drum, dac-oi mai avea răsuflet. SADOVEANU, P. M. 167. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe Nu-i venea răsuflet. COȘBUC, P. I 253. ◊ Fig. Cînd și cînd boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi. SADOVEANU, N. P. 242. ♦ Repaus scurt. Un răstimp de răsuflet și valurile reîncep. VLAHUȚĂ, la CADE. ♦ (Concretizat) Aerul expirat din plămîni. Respirau repede, obraz lîngă obraz, amestecîndu-și răsufletele. CAMILAR, N. I 91. Și cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele Și cînd inima ne crește de un dor, de-o dulce jele... EMINESCU, O. I 82. 2. Fig. Boare, adiere. Din pămîntul proaspăt stropit, din roadele sătule de seva dulce, din răzoarele cu multicolore flori, se înălța un răsuflet cald, bucolic. C. PETRESCU, S. 178. Grîul în floare, pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COȘBUC, P. II 62.

răsúflet (pop.) (-su-flet) s. n., pl. răsúflete

răsúflet s. n. (sil. -flet), pl. răsúflete

RĂSÚFLET s. v. răsuflare, respirație, suflare.

RĂSÚFLET ~e n. Interval scurt de timp între două faze ale unei activități; întrerupere de scurtă durată; scurt răgaz. /a (se) răsufla + suf. ~et

răsuflet n. (poetic) răsuflare: când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele EM. [Derivat din suflet, cu sensul primitiv de «suflare»].

răsúflet n., pl. e. Rar. Răsuflare: ținîndu-șĭ răsufletu. Răgaz: A spune dintr’un răsuflet (Agrb. Înt. 108), a spune dintr’un suflet, răpede. – Și răsuflu, pl. urĭ. V. dușcă.

răsuflet s. v. RĂSUFLARE. RESPIRAȚIE. SUFLARE.