RĂSCRÚCE, răscruci, s. f. 1. Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspântie. ◊ (Pop.) Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află Soarele la amiază; zenit. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = (care este) în formă de cruce; cruciș. 2. Fig. Moment hotărâtor în viața unui om, a unui popor etc.; cotitură. 3. Parte a carului de care se prind șleaurile. 4. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 5. Parte a vârtelniței formată din două stinghii încrucișate de care sunt prinse fofezele; fofelniță. – Pref. răs- + cruce.

RĂSCRÚCE, răscruci, s. f. 1. Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspântie. ◊ (Pop.) Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află Soarele la amiază; zenit. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = (care este) în formă de cruce; cruciș. 2. Fig. Moment hotărâtor în viața unui om, a unui popor etc.; cotitură. 3. Parte a carului de care se prind șleaurile. 4. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 5. Parte a vârtelniței formată din două stinghii încrucișate de care sunt prinse fofezele; fofelniță. – Răs- + cruce.

RĂSCRÚCE, răscruci, s. f. I. 1. (La pl., cu valoare de sg.) Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspîntie. Plînge-o mierlă-ntr-o răchită La răscruci în Dealu-Mare. GOGA, P. 85. Sus, la răscruci, Vin trei haiduci, Pe cai mărunți. IOSIF, V. 60. Apucă pe ici tot înainte și, cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. CREANGĂ, P. 215. ♦ Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află soarele la amiază; zenit. Soarele vărsa potop de foc din răscrucile cerului. SANDU-ALDEA, U. P. 58. Soarele mai că pășise peste răscrucile cerului. HOGAȘ, M. N. 160. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = în formă de cruce; cruciș. Nu vă voi putea deci spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate... în răscruce. ODOBESCU, S. II 266. Dar m-oi duce... Unde-i drumul în răscruce. ALECSANDRI, P. P. 275. 2. Fig. Moment crucial în viața unui om, a unui popor etc. Moment de răscruce al istoriei. II. Obiect în formă de cruce sau așezat în cruce. 1. Partea carului de care se prind șleaurile; cruce. Miai... a pus mîna pe ștreangurile cailor și a început să le desfacă din răscruci. PREDA, Î. 120. 2. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 3. Fofelniță. – Variantă: (regional) rắscrúciu, răscruciuri (MACEDONSKI, O. III 94), s. n.

răscrúce s. f., g.-d. art. răscrúcii; pl. răscrúci

răscrúce s. f., g.-d. art. răscrúcii; pl. răscrúci

RĂSCRÚCE s. 1. v. răspântie. 2. (fig.) cotitură, răspântie. (Nu știe ce să facă, se află la o mare ~.) 3. v. cruce. 4. (la pl.) v. aripi.

RĂSCRÚCE s. v. aripă, confluentă, cruce, crucea dinainte, spetează.

RĂSCRÚCE ~i f. 1) Loc de întretăiere a două sau mai multe drumuri; răspântie; încrucișare. ◊ În ~ cruciș. 2) fig. Moment crucial în viața cuiva; răspântie. 3) pop. Parte în formă de cruce a unui vehicul cu tracțiune animală, de care se prinde proțapul sau cele două orcicuri. 4) rar Totalitate a stinghiilor încrucișate din mijlocul unei ferestre. 5) Parte a vârtelniței, constând din două brațe încrucișate, pe care se pun cele două fofeze; fofelniță. /răs- + cruce

răscruce f. 1. locul unde se încrucișează două sau mai multe căi: ajunge în răscrucile drumului CR.; 2. partea trăsurii de care se prind șleaurile; 3. spetezele vârtelniței. [Slav. RAS și cruce].

răscrúce f. (răs- și cruce). Răspîntie, locu unde se încrucișează niște liniĭ, stinghiĭ, drugĭ ș. a.

răscruce s. v. ARIPĂ. CONFLUENȚĂ. CRUCE. CRUCEA DINAINTE. SPETEAZĂ.

RĂSCRUCE s. 1. intersecție, încrucișare, întretăiere, răspîntie, (pop.) cruce, furca-drumului. (Carul s-a oprit la ~.) 2.* (fig.) cotitură, răspîntie. (Nu știe ce să facă, se află la o mare ~.) 3. (TEHN.) cruce. (De ~ căruței se prind șleaurile.) 4. (TEHN.; la pl.) aripi (pl.), crucișe (pl.), cumpene (pl.), fofelnițe (pl.), speteze (pl.). (~ la războiul de țesut.)