RĂSCHIRÁ vb. I v. rășchira.

RĂSCHIRÁ vb. I v. rășchira.

RĂSCHIRÁ vb. I v. rășchira.

RĂȘCHIRÁ, rășchír și rășchirez, vb. I. Tranz. (Și în forma răschira) 1. A rășchia. Fata tort rășchiră, Fuse pline-nfiră Și-nfirînd oftează. COȘBUC, P. II 143. 2. A răsfira (1). Tăcu deodată și începu să se plimbe cu pași mari prin casă, rășchirîndu-și mînios cu degetele barba și mustățile cărunte. SADOVEANU, O. III 110. ♦ (Cu privire la grupuri, la colectivități) A împrăștia. (Refl.) Răschirîndu-se toți ai săi... fugi la Constantinopol. BĂLCESCU, O. II 50. ◊ Fig. Pictorul măiestru, temîndu-se a răschira interesul... nu s-a ispitit a înfățișa cerbul în lupta sa disperată cu cînii. ODOBESCU, S. III 136. 3. A desface, depărtînd la capătul lor liber, elemente reunite prin una din extremități; a întinde în lături. Stai să vezi, bădie Zaharia! se pregăti de povestit, rășchirînd puțin un picior înainte. C. PETRESCU, R. DR 62. Se opri în mijlocul ogrăzii... își rășchiră picioarele, își trînti mîinile în șolduri. REBREANU, I. 27. ◊ Intranz. [Turtureaua] rășchiră din cioc, Ca puicuța din mijloc. SEVASTOS, C 121. ◊ Refl. În capătul bățului de fildeș se rășchira o gheară. DUMITRIU, N. 66. – Variantă: răschirá vb. I.

răschirà v. 1. a răsfira: frunza că mi-o răschira POP.; 2. a depăna. [Rostire dialectală din răsfira].

răsfirà v. 1. a depărta unul de altul (ex. degetele); 2. a desfășura: păsările ’și răsfiră aripile; 3. a se împrăștia: și fugind se resfirau câte unul unul POP. [Slav. RAS și fir (probabil primitiv metaforă din sfera țesutului), de unde și variantele răschirà și răshirà, de origină dialectală].

răschír v. tr. V. răsfir.

răsfír, a -á v. tr. (răs- și fir, adică „desfac firele”. V. în- și pre-fir). Vest. Întind, desfășor (vorbind de fire saŭ pene unite într’un punct): curcaniĭ și păuniĭ îșĭ resfiră coada. Răspîndesc, desfășor: a răsfira trupele pe cîmp. – În est răschir, din răshir, cum se zice pop. pin Munt. est. Răschir zice și Od. (Pseud. 159), care e din Munt. vest. La Ur. și Dos. ráșchir.