răsărit definitie

43 definiții pentru răsărit

RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV. Intranz. 1. (Despre aștri; la pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont. 2. (Despre plante; la pers. 3; adesea fig.) A încolți, a ieși din pământ. ◊ Expr. (Glumeț) Seamănă dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane. A răsări ca ciupercile (după ploaie) = a se înmulți peste măsură, a apărea în număr mare. ♦ Fig. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate). ◊ Expr. (Tranz.) A-i răsări (cuiva ceva) în minte = a-și aminti deodată ceva; a i se năzări. 4. A ieși în evidență, a se ridica deasupra celor dimprejur. 5. (Despre copii) A crește. ♦ (Reg.; despre aluat) A dospi. 6. (Înv.) A se ridica, a sări brusc (în picioare); a tresări. ♦ Fig. A interveni brusc într-o discuție. – Lat. *resalire.
RĂSĂRÍT2, -Ă, răsăriți, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a ieșit din pământ; încolțit2. ♦ (Despre copii) Care s-a dezvoltat mai mult; mai mare (cu puțin) decât alți copii. 2. Care depășește măsura comună, obișnuită; fig. mai deosebit, mai de seamă; valoros. – V. răsări.
RĂSĂRÍT1, răsărituri, s. n. 1. Faptul de a răsări. ♦ Trecere a unui astru la orizont; momentul apariției unui astru la orizont; spec. moment al zilei când răsare Soarele. ♦ Fig. Începutul unei ere sau al unei vieți noi. 2. Punct cardinal situat în partea orizontului de unde răsare Soarele; est. 3. Țară, ținut așezat în direcția răsăritului (2) față de un punct de reper dat; orient; (colectiv) popoarele dintr-un astfel de ținut sau dintr-o astfel de țară. ◊ Expr. Răsăritul și Apusul = lumea întreagă. – V. răsări.
RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV. Intranz. 1. (Despre aștri; la pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont. 2. (Despre plante; la pers. 3; adesea fig.) A încolți, a ieși din pământ. ◊ Expr. (Glumeț) Seamănă dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane. A răsări ca ciupercile (după ploaie) = a se înmulți peste măsură, a apărea în număr mare. ♦ Fig. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate). ◊ Expr. (Tranz.) A-i răsări (cuiva ceva) în minte = a-și aminti deodată ceva; a i se năzări. 4. A ieși în evidență, a se ridica deasupra celor dimprejur. 5. (Despre copii) A crește. ♦ (Reg.; despre aluat) A dospi. 6. (Înv.) A se ridica, a sări brusc (în picioare); a tresări. ♦ Fig. A interveni brusc într-o discuție. – Lat. *resalire.
RĂSĂRÍT2, -Ă, răsăriți, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a ieșit din pământ; încolțit2. ♦ (Despre copii) Care s-a dezvoltat mai mult; mai mare (cu puțin) decât alți copii. 2. Care depășește măsura comună, obișnuită; fig. mai deosebit, mai de seamă; valoros. – V. răsări.
RĂSĂRÍT1, răsărituri, s. n. 1. Faptul de a răsări. ♦ Trecere a unui astru la orizont; momentul apariției unui astru la orizont; spec. moment al zilei când răsare Soarele. ♦ Fig. Începutul unei ere sau al unei vieți noi. 2. Punct cardinal situat în partea orizontului de unde răsare Soarele; est. 3. Țară, ținut așezat în direcția răsăritului (2) față de un punct de reper dat; orient; (colectiv) popoarele dintr-un astfel de ținut sau dintr-o astfel de țară. ◊ Expr. Răsăritul și Apusul = lumea întreagă. – V. răsări.
RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) Intranz. 1. (Despre aștri, în opoziție cu apune) A se arăta la orizont, a apărea pe cer. Ce lumină și totuși luna încă nu a răsărit. GÎRLEANU, L. 19. Cerul se înseninase și luceafărul de ziuă răsărise. SANDU-ALDEA, U. P. 225. La steaua care-a răsărit, E-o cale-atît de lungă, Că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă! EMINESCU, O. I 234. ◊ (Cu o precizare care arată locul unde sau de unde apare sau pare că apare un astru) Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea. COȘBUC, P. I 268. Dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276. Răsare luna liniștit Și tremurînd din apă. EMINESCU, O. I 179. 2. (Despre plante) A încolți și a ieși deasupra pămîntului. [Calului] îi vine alt gust: să rupă un colț de iarbă care a răsărit, delicat și subțire ca un ac. SADOVEANU, O. VIII 200. Iarba răsărise mai peste tot. CĂLINESCU, E. O. I 267. Pomul nalt, frumos, răsare din sămînța cea măruntă. ALECSANDRI, O. 196. ◊ (Prin analogie) I-au răsărit mustețile. GANE, la TDRG. ◊ (Poetic) Printre bolovanii drumului răsăriseră totuși gîzele mărunte de primăvară. C. PETRESCU, A. 315. ◊ Fig. Satul Podenilor răsărise cîndva, de multă vreme, aici în mijlocul Bărăganului. MIHALE, O. 37. Răsărea un oraș ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălțînd auritele turnuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 98. «Subiecte», dragul meu, cînd știi să scrii, îți răsar în cale la fiece pas. VLAHUȚĂ, O. A. II 28. ◊ (Poetic) Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia un dor... ce se naște din scînteia unui ochi fărmăcător. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. (Glumeț, avînd la bază un joc de cuvinte) Seamănă, dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea între două lucruri sau două persoane. (De obicei peiorativ) A răsări ca ciupercile = a apărea în număr mare, a se înmulți peste măsură. Cărțile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile. RUSSO, S. 52. ♦ (Rar, despre oameni) A căpăta viață, a se naște. În neamul lui Orceag toți bărbații răsar pe lume mărunți. STANCU, D. 87. Omul cel vecinic din care răsare tot șirul de oameni trecători. EMINESCU, N. 54. ◊ Fig. Cînd valuri află un mormînt, Răsar în urmă valuri. EMINESCU, O. I 177. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate), a intra (brusc sau treptat) în cîmpul vizual al cuiva. Coborîm o costișă și un sat răsare, cu case albe, cu livezi încărcate de roadă. SADOVEANU, O. VI 232. Fără veste Pe la porți răsar neveste, Satul se deșteapt-acum. TOPÎRCEANU, P. 57. În goana roibului, un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări, venind, Și zările de-abia-l cuprind. COȘBUC, P. I 145. ◊ (Urmat de determinări locale) Deodată răsări înainte-mi... ușa deschisă a morii. SADOVEANU, O. VI 13. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. REBREANU, I 33. Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Își curmă glasul brusc, întîlnind întristarea ce răsărise în ochii fetei. REBREANU, I. 55. Un țipăt răsare, Pe deal și pe luncă. COȘBUC, P. I 188. ◊ Expr. A-i răsări cuiva (ceva) în minte = a-i veni cuiva în minte o amintire sau un gînd neașteptat. Se luptase el cu gîndul acesta, îl învinsese, apoi îl văzuse iar cum îi răsare în minte. DUMITRIU, N. 96. 4. A depăși un anumit nivel, a se ridica peste..., a ieși în evidență desprinzîndu-se sau izolîndu-se dintr-un cadru. Capul lui Cheorghe Dima răsărea... cu cîteva palme bune deasupra capetelor mulțimii. GALAN, Z. R. 34. Copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brîu în sus, din fînațul înalt și înflorit. HOGAȘ, M. N. 150. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite. EMINESCU, N. 14. ◊ Fig. Dovada armoniei... răsare mai ales din versuri. MACEDONSKI, O. IV 32. ◊ Tranz. fact. (Rar) [Nastasia] înfruntă adunarea, răsărindu-și și mai mult decît se cuvenea fruntea lucie. SADOVEANU, M. C. 128. 5. (Despre copii) A se face mai mare, a ajunge mai în vîrstă; a crește. Cînd a mai răsărit fetița ș-o mînă mama după viței sau cu boboceii... nu mai poate toată ziulica căta de păpușă. SEVASTOS, N. 2. ♦ (Regional, despre aluat) A dospi, a crește. După ce pînea pentru colaci se plămădește... după ce se frămîntâ și se lasă ca să răsară, adică să înceapă a crește. PAMFILE, CR. 5. 6. (Popular) A sări (în picioare), a tresări (din somn). Răsări în picioare și căută loc de trecere. SADOVEANU, B, 232. Într-o marți, pe sub seară, Gherghina văzu cum răsare din somn și cum își mișcă neîncetat buzele, parcă ar fi vrut să zvîrle ceva de pe ele. SANDU-ALDEA, D. N. 275. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port. COȘBUC, P. I 109. ◊ Fig. Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea, sunînd din valuri. EMINESCU, O. I 103. ♦ Fig. A interveni brusc în discuție. Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiță. SADOVEANU, B. 115. – Prez. ind. pers. 2 și: răsai (EMINESCU, O, I 213).
RĂSĂRÍT2, -Ă, răsăriți, -te, adj. 1. (Despre plante) Încolțit și ieșit deasupra pămîntului. (Fig.) Un alt soldat mai zdravăn, bine legat, cu mustața răsărită, se apropiase. BART, S. M. 66. 2. (Despre copii, de obicei cu stabilirea unei comparații) Care s-a dezvoltat ca înălțime, ca vîrstă, care a crescut (mai) mare. Una, mai răsărită, îl recunoscu totuși și începu să strige spre grădină, mai mult uimită decît bucuroasă. CAMIL PETRESCU, O. II 80. Cîte fete răsărite, Toate-mi par flori înflorite. ALECSANDRI, P. P. 337. 3. Care depășește măsura comună, deosebit, de seamă, valoros. Mai fiece gospodărie din cele ascunse printre duzi în jurul răscrucii, cele mai răsărite din sat, aveau cîte cinci-șase vaci. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Cîrciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat. REBREANU, I 32.
RĂSĂRÍT1, răsărituri, s. n. I. (În opoziție cu apus). 1. Faptul de a răsări; apariția unui astru pe cer (v. răsărire); momentul apariției unui astru la orizont. Scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui! CREANGĂ, A. 52. Luna tremură pe codri... Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l. EMINESCU, O. I 152. ♦ Fig. Început (de lume sau de viață nouă). Veniți, cîntăreți cu cimpoi și-alăute, Să cîntați răsărit de minuni neștiute! DEȘLIU, G. 28. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Partea orizontului de unde răsare soarele (reprezentînd unul dintre cele patru puncte cardinale); est, orient. Rumeneala zorilor umplu răsăritul. SADOVEANU, O. I 438. S-a arătat și luna la răsărit. CARAGIALE, O. III 51. Dă buzna în casă, la babă, și tu... s-o trăsnești cu capul de păretele cel despre răsărit. CREANGĂ, P. 13. Arald! strigă crăiasa... O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. 3. Ținut, țară situată spre partea de unde răsare soarele; (cu sens colectiv) popoarele dintr-un astfel de ținut. Povestea cu farmecul oamenilor din răsărit. GALACTION, O. I 8. El a venit dintr-un afund de răsărit... Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Împăratul adună răsărit și apus. ISPIRESCU, L. 41. ◊ Expr. Răsăritul și apusul = lumea întreagă. Văd republica înfloritoare... descărcînd pe piețele ei bogățiile răsăritului și ale apusului. VLAHUȚĂ, R. P. 34. II. Ivirea unei plante încolțite deasupra pămîntului. Prin folosirea iarovizării semințelor se obține un răsărit mai repede, mai uniform. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2908.
răsărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răsár, 2 sg. răsári, imperf. 3 sg. răsăreá; conj. prez. 3 să răsáră
răsărít (faptul de a răsări, punct cardinal, moment al zilei) s. n., pl. răsăríturi
*Răsărít (zonă geografică) s. propriu n.
soáre-răsáre (pop.) s. m.
răsărí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răsár, 2 sg. răsári, imperf. 3 sg. răsăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. răsáră
răsărít s. n., pl. răsăríturi
soáre-răsáre s. m. invar.
RĂSĂRÍ vb. 1. a apărea, a se arăta, a se ivi, a se ridica. (A ~ luna.) 2. v. germina. 3. v. înălța.
RĂSĂRÍ vb. v. crește, dospi.
RĂSĂRÍT adj. (BOT.) germinat, încolțit. (Plantă ~.)
RĂSĂRÍT adj. v. crescut, dezvoltat, măricel, mărișor.
RĂSĂRÍT s. 1. răsărire. (~ul lunii.) 2. v. est. 3. v. germinație.
SOARE-RĂSÁRE s. v. est, orient, răsărit.
A răsări ≠ a apune, a asfinți, a muri, a scăpăta
Răsărit ≠ amurg, apus, asfințit, vest
răsărí (răsár, răsărít), vb.1. A încolți, a miji, a crește (o plantă, părul, coarnele etc.). – 2. A ieși stelele și luna. – 3. A-și croi drum, a se arăta. – 4. A se dezvolta, a crește (desprec copii). – 5. A se ivi, a se arăta pe neașteptate. – 6. A se trezi speriat. – 7. A-i trece prin cap. – 8. (Familiar) A se asemăna, a avea asemănare. – Mr. arsar, arsarire, megl. răsar, răsăriri. Lat. *resalĭre (Pușcariu 1440; REW 7540; Densusianu, GS, II, 322), cf. it. risalire, sp. resalir, port. resair. Sensul 8 se explică prin expresia glumeață seamănă, dar nu răsare, în care intră în joc cele două sensuri ale lui seamănă „este asemănător” și „a pune sămînța în pămînt”. – Der. răsărit, s. n. (ivirea soarelui; Levant, Est); răsărită, s. f. (înv., apariția soarelui); răsăritean, adj. (oriental); răsăritură, s. f. (tresărire). – Cf. sări.
RĂSĂRÍ/T1 ~tă (~ți, ~te) 1) v. A RĂSĂRI.Mai ~ a) mai crescut; mai înalt; b) mai ager la minte; mai dezghețat. 2) Care este mai de seamă, mai important. /v. a răsări
A RĂSĂRÍ răsár intranz. 1) (despre plante) A ieși din pământ (după încolțire); a apărea. ◊ ~ ca ciupercile (după ploaie) a apărea repede și în număr mare. Seamănă, dar nu răsare se spune despre lucruri sau despre persoane între care nu este nici o asemănare. 2) (despre aștri) A se ridica deasupra orizontului. 3) fig. A-și face brusc apariția; a se arăta; a se isca; a se ivi. ~ ca din pământ. 4) fig. A lua naștere; a-și lua începutul; a apărea. Răsar orașe noi. 5) (despre copii) A crește în înălțime; a deveni mai înalt; a se sălta. 6) pop. A se ridica în picioare (cu repeziciune). ◊ ~ din somn a tresări. 7) rar (despre aluat) A crește în timpul dospirii. /<lat. resalire
RĂSĂRÍT2 ~uri n. 1) Parte a orizontului de unde răsare Soarele; est. 2) Punct cardinal care corespunde acestei părți a orizontului; est. 3) Spațiu geografic aflat în direcția acestui punct cardinal; orient; est. 4) Moment când răsare Soarele. /v. a răsări
răsărì v. 1. a sări deodată: țipă răsărind din somn; 2. a ieși din pământ (vorbind de plante): iarba abia răsărise; 3. fig. a ieși pe neașteptate: de unde ai răsărit? 4. a se arăta la orizont (vorbind de astre): până a nu răsări soarele; 5. fig. a apare: văd răsărind din umbra trecutului; 6. fam. a crește mare (vorbind de copii): cât a răsărit. [Tras din sărì].
răsărit a. 1. ieșit din pământ: flori răsărite; 2. înalt de stat: boi din cei mai răsăriți ISP.; 3. în relief: chipuri răsărite OD. ║ n. 1. momentul când un astru apare la orizont: dela răsărit până la asfințit; 2. partea cerului unde soarele se ridică d’asupra orizontului (ca punct cardinal): răsăritul și apusul.
soare-răsare n. răsărit.
răsár, a -sărí v. intr. (d. sar, după care se conjugă). Mă înalț, apar, ĭes în evidență: soarele se vedea răsărind din ocean, (V. apun), plantele răsar din pămînt, periĭ albĭ începuse a-ĭ răsări de pe la tîmple, slăbise și-ĭ răsărise oasele, biserica răsărea dintre case. Cresc maĭ mare: copiiĭ au răsărit. Mă scol orĭ apar deodată: maĭcă-mea a răsărit de lîngă mine (Sadov. VR. 1924, 1, 9), un jandarm răsări ca din pămînt. Ricoșez, răsalt: grindina răsare pe acoperemînt. Tresar: a răsări din somn. A-țĭ răsări (mîncarea din gît), a înghiți greșit și a fi apucat de tuse súbită. V. refl. Vechĭ. Mă perd din alte lucrurĭ: hîrtia s’a răsărit. V. tr. Vechĭ (după ngr. vlastáno orĭ anatello). Scot la iveală, produc. Bucov. (după germ. absprengen orĭ abschlangen). Fac să sară lovind.
răsărít, -ă adj. (d. răsar). Ĭeșit din pămînt (vorbind de plante): orz răsărit. În relief, rîdicat (nu săpat): chip răsărit. Fig. Maĭ înalt, destul de înalt: un băĭat răsărit. S. n., pl. urĭ. Timpu cînd răsare (apare) soarele saŭ alte astre: de la răsărit pînă la apus. Locu de unde răsare soarele (orientu, estu): spre răsărit. Țările din partea din spre care răsare soarele: treĭ craĭ de la răsărit.
soáre-răsáre n., fără pl. Pop. Rar. Răsărit, est.
răsări vb. v. CREȘTE. DOSPI.
RĂSĂRI vb. 1. a apărea, a se arăta, a se ivi, a se ridica. (A ~ luna.) 2. (BOT.) a germina, a ieși, a încolți, a miji. (A ~ grîul.) 3. a se înălța, a se ridica. (A ~ un nou oraș.)
răsărit adj. v. CRESCUT. DEZVOLTAT. MĂRICEL. MĂRIȘOR.
RĂSĂRIT adj. (BOT.) germinat, încolțit. (Plantă ~.)
RĂSĂRIT s. 1. răsărire. (~ lunii.) 2. est, orient, (pop.) soare-răsare, (reg.) răsai, răsăriș, zorit, (înv.) ost. (Spre ~.) 3. (BOT.) germinare, germinație, încolțire, încolțit, răsărire. (~ unei plante.)
soare-răsare s. v. EST. ORIENT. RĂSĂRIT.
DRANG NACH OSTEN, expresie germană („expansiune spre răsărit”) care desemnează politica de cucerire germană între Elba și Oder până spre țărmurile Balticii (sec. 10-13), reluată de Hitler în cadrul planului său de creare a unui „spațiu vital pentru germani”.
IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În se.c 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.
IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT v. Imperiul Bizantin.

răsărit dex

Intrare: răsări
răsări verb grupa a IV-a conjugarea a V-a
Intrare: răsărit (răsărire, est)
răsărit răsărire substantiv neutru
Intrare: răsărit (adj.)
răsărit adj. adjectiv
Intrare: răsărit
răsărit