RĂFUIÁLĂ, răfuieli, s. f. Faptul de a se răfui. [Pr.: -fu-ia-] – Răfui + suf. -eală.

RĂFUIÁLĂ, răfuieli, s. f. Faptul de a se răfui. [Pr.: -fu-ia-] – Răfui + suf. -eală.

RĂFUIÁLĂ, răfuieli, s. f. 1. Limpezirea unui diferend, a unei socoteli, ceartă, bătaie. Că de-acu n-om mai zăbovi cu răfuielile, fii pe pace. REBREANU, R. II 112. După cîteva minute de «răfuială», un argat îl scoase în brînci din ogradă și-i azvîrli căciula peste poartă. VLAHUȚĂ, O. A. 357. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Noi trebuie să trăim... rosti Cimpoieșu. Căci, măi fraților, toți avem în urmă o răfuială. CAMILAR, N. I 266. Și eu tot cu administrația de aci am o mică răfuială. C. PETRESCU, C. V. 161. Ian stați oleacă de vorbă cu mine, că avem o țîr’ de răfuială. RETEGANUL, P. V 34. ◊ Expr. A trage (sau a da) cuiva o răfuială = a bate zdravăn pe cineva. Dacă-i așa, să-ți dau o răfuială isprăvnicească pe spinare. ALECSANDRI, T. 533. A lua (pe cineva) la răfuială = a mustra (pe cineva) cu asprime, a cere cuiva socoteală; a lua la rost. 2. Calculare a drepturilor bănești cuvenite cuiva. Să se amendeze toți acei cari au contractat obiceiul rău de a nu plăti bine pe muncitori... de a nu face răfuielile cît se vor putea mai des. I. IONESCU, D. 462.

răfuiálă s. f., g.-d. art. răfuiélii; pl. răfuiéli

răfuiálă s. f., g.-d. art. răfuiélii; pl. răfuiéli

RĂFUIÁLĂ s. (italienism) vendetă.

răfueală f. 1. achitarea unei datorii; 2. fig. revanșă.

răfuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a răfui. Fig. Învățătură de minte, regulare, punerea cuĭva la locu luĭ: i se cuvenea o răfuĭală, ĭ-a tras o răfuĭală.

RĂFUIALĂ s. (italienism) vendetă.