RĂDĂCÍNĂ, rădăcini,
s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (
pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (
Bot.) Rădăcina- vieții = ginseng. ♦
Fig. Origine, izvor, cauză. ◊
Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv.
2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ◊ Partea profundă a unei tumori.
3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac.
4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată).
6. (
Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. –
Lat. radicina (cu unele sensuri după
fr. racine).
RĂDĂCÍNĂ, rădăcini,
s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (
pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (
Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦
Fig. Origine, izvor, cauză. ◊
Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv.
2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori.
3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac.
4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte.
5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată).
6. (
Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. –
Lat. radicina (cu unele sensuri după
fr. racine).
RĂDĂCÍNĂ, rădăcini,
s. f. 1. Partea plantelor care se găsește (de obicei) în pămînt, avînd rolul de a le fixa și de a absorbi apă și săruri minerale din sol; (popular) parte a plantei aflată în pămînt, indiferent de structura și funcțiunile pe care le are. Ș-un fir de iarbă își are rădăcina lui. SADOVEANU, O. VII 100. Se așeză sub un nuc bătrîn și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. REBREANU, I. 19. Îl învăță... să adune rădăcini ca să se hrănească. ISPIRESCU, L. 147. ◊
Fig. [Poezia] trebuie să-și aibă rădăcinile în același pămînt din care se hrănește viața. BENIUC, P. 140. ◊
Expr. A prinde rădăcini (sau
rădăcină)
v. prinde (
VII 1). ♦
Fig. Origine, izvor. A curma răul din rădăcină.
2. Partea prin care un organ, o parte a corpului este fixată înțr-un țesut. Rădăcina unui dinte. ▭ Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi pînă-n rădăcina părului. MIRONESCU, S. A. 29.
3. Partea de lîngă pămînt a tulpinii unui copac. [Manlache] a făcut scăpată jos, la rădăcina copacului, legătura cu mîncare. POPA, V. 83. Mai în jos pe rămurele Cîntă două păsărele... Mai în jos la rădăcină Cînt-o turturea bătrînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ♦ Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 26. Și rădăcinile munților mari se cutremurară falnic De horăitul bătrînului crai. EMINESCU, O. IV 198. ♦ Partea de la bază a anumitor organe. La rădăcina nasului lemnos al bătrînului, ochii se făcuseră parcă roșii. CAMIL PETRESCU, O. I 133. Aveau... coada mai groasă la rădăcină și mai subțire la vîrf. ODOBESCU, S. III 43. ♦ Limita de adîncime a anumitor obiecte. Se împlîntau baionetele pînă în rădăcină în carne de turc. GANE, N. II 111. Pîndește călare... Bagă pintenii pînă la rădăcină. DELAVRANCEA, O. II 75.
4. Valoare a necunoscutei dintr-o ecuație. ◊ Rădăcină pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 5 e rădăcina pătrată a lui 25. ▭ Rădăcină cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată); radical1. 5 e rădăcina cubică a lui 125.
5. (
Lingv.) Element al unui cuvînt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvîntului; radical1. Substantivul «muncă», verbul «munci», adjectivul «muncitor » au aceeași rădăcină «mun-». –
Pl. și: (popular) rădăcine (HODOȘ, P. P. 73).
!rădăcína-ciúmei (plantă)
s. f. art.,
g.-d. art. rădăcínii-ciúmei
rădăcínă s. f.,
g.-d. art. rădăcínii;
pl. rădăcíni
!rădăcínă-de-lingoáre (plantă)
s. f.,
g.-d. art. rădăcínii-de-lingoáre;
pl. rădăcíni-de-lingoáre
!rădăcínă-dúlce (plantă)
s. f.,
g.-d. art. rădăcínii-dúlci;
pl. rădăcíni-dúlci
rădăcínă s. f., g.-d. art. rădăcínii; pl. rădăcíni rădăcínă-de-lingoáre s. f. RĂDĂCINA-CIÚMEI s. v. captalan. RĂDĂCINA-SĂRĂCÍEI s. v. pătrunjel-de-câmp, pătrunjel-sălbatic. RĂDĂCÍNĂ s. 1. (BOT.) rădăcină laterală v. radicelă; rădăcină secundară v. radicelă, rădăcină laterală. 2. rădăcina-vieții v. ginseng. 3. cotor, (reg.) măcău. (~ cozii calului.) 4. (MED.) (pop.) țâțână. (~ unui furuncul.) 5. (LINGV.) radical. (~ unui cuvânt.) 6. (MAT.) radical. (~ unui număr.) 7. v. soluție. RĂDĂCÍNĂ s. v. bază, fundament, fundație, scorbură, temelie. RĂDĂCINĂ-DE-FRÍGURI s. v. rodul-pământului. RĂDĂCINĂ-DE-LINGOÁRE s. v. iarbă-de-lingoare. RĂDĂCINĂ-DE-PIPER-ÁLB s. v. ghimber. RĂDĂCINĂ-DÚLCE s. v. lemn-dulce. RĂDĂCINĂ-NEÁGRĂ s. v. tătăneasă. RĂDĂCINĂ-SĂLBÁTICĂ s. v. hrean. rădăcínă (rădăcíni), s. f. – Parte a plantei aflată în pămînt. –
Mr. (a)rădățină.
Lat. radῑcῑna (Pușcariu 1423; Densusianu, Hlr., 159; REW 6995),
cf. logud. raigina,
v. razina,
fr. racine. –
Der. rădăcinos,
adj. (cu multe rădăcini); înrădăcina,
vb. (a prinde rădăcini); desrădăcina,
vb. (a fi smuls din rădăcini, a extirpa).
RĂDĂCÍNĂ ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplinește funcția de fixare în sol și de absorbire a apei și a substanțelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da rădăcină; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un țesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din (sau de la) ~ a înlătura un rău în mod radical. 4) mat. Număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; radical. ~ pătrată. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical și comun pentru toate cuvintele din aceeași familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a născut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârșie; proveniență. [G.-D. rădăcinii] /<lat. radicina rădăcină f.
1. partea arborelui ramificată și ascunsă în pământ: a prinde rădăcină, fig. a se așeza bine într’un loc;
2. partea plantei din pământ ce e bună de mâncare: rădăcină de ceapă, de usturoiu;
3. nume de plante:
rădăcină de micșunea, plantă întrebuințată în medicină ce servă, din cauza mirosului ei plăcut, la fabricarea pudrelor și săpunurilor parfumate (Iris florentina);
rădăcină dulce, gliciriză;
rădăcina ciumei, captalan;
4. partea prin care unele organe se țin de corp: rădăcina părului, dinților;
5. fig. origină, cauză primă: a tăia răul din rădăcina sa;
6. Gram. vorbă primitivă din care derivă altele;
7. în aritmetică, număr care înmulțit prin el însuș, reproduce pe cel dintâi: rădăcină pătrată, rădăcină cubică. [Lat. RADICINA].
rădăcínă f., pl. ĭ (lat. pop. radicina, îld. radix, radicis, rădăcină; sard. raigina, pv. racina, fr. racine. V.
rîdiche). Acea parte a planteĭ pin care ĭa se prinde în pămînt și pin care îșĭ trage nutrimentu: după formă, rădăcunile se numesc: adventive, pivotante, tuberculoase, cu cîrlige ș. a. Partea cu care un organ e înțepenit în corp: rădăcina dinților, unghiilor, păruluĭ. Fig. Locu de origine, locu de unde-și trage puterea: rău trebuĭe stîrpit din rădăcină. Gram. Cuvînt primitiv din care se formează altele, ca:
duc, de unde vine
aduc, ducere, conduct, duce, duc-til. Mat. Rădăcina pătrată (a unuĭ număr saŭ a uneĭ expresiunĭ algebrice), număr saŭ expresiune expresiune algebrică care, rîdicată la pătrat, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Rădăcina cubică a patra a unuĭ număr saŭ expresiunĭ algebrice, număr saŭ expresiune algebrică care, rîdicată la cub la puterea a patra, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Ca nume de plante:
rădăcina cĭumeĭ, captalan;
rădăcină dulce, ĭarbă dulce;
rădăcină de micșunea, V.
stînjinel. – Dim.
rădăcioară, f., pl. e.
rădăcina-ciumei s. v. CAPTALAN. rădăcina-sărăciei s. v. PĂTRUNJEL-DE-CÎMP. PĂTRUNJEL-SĂLBATIC. rădăcină s. v. BAZĂ. FUNDAMENT. FUNDAȚIE. SCORBURĂ. TEMELIE. RĂDĂCINĂ s. 1. cotor, (reg.) măcău. (~ cozii calului.) 2. (MED.) (pop.) țîțînă. (~ unui furuncul.) 3. (LINGV.) radical. (~ unui cuvînt.) 4. (MAT.) radical. (~ unui număr.) rădăcină-de-friguri s. v. RODUL-PĂMÎNTULUI. rădăcină-de-lingoare s. v. IARBĂ-DE-LINGOARE. rădăcină-de-piper-alb s. v. GHIMBER. rădăcină-dulce s. v. LEMN-DULCE. rădăcină-neagră s. v. TĂTĂNEASĂ. rădăcină-sălbatică s. v. HREAN. RĂDĂCÍNĂ s. f. (cf. lat. radicina): v. radicál. RĂDĂCÍNĂ (17 B II 317); – P. (Șchei I), < subst. rădăcină de clește expr. extracție dentară prezentată ca leac infailibil pentru durerea de dinți.