răcăduire definitie

2 intrări

12 definiții pentru răcăduire

RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se răsti la cineva, a lua o atitudine amenințătoare. – Din magh. reked „a răguși”.
RĂCĂDUÍRE, răcăduiri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a se răcădui și rezultatul ei. – V. răcădui.
RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se răsti la cineva, a lua o atitudine amenințătoare. – Din magh. reked „a răguși”.
RĂCĂDUÍRE, răcăduiri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a se răcădui și rezultatul ei. – V. răcădui.
RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Mold., Trans.) A lua o atitudine amenințătoare, a se răsti la cineva. Cine era cel dintîi la nunți și la cumătrii? Cine pocnea mai strașnic din pistoale? Cine se răcăduia fudul și mîndru cu mîna-n șold pe toate ulițele satului? SADOVEANU, O. VIII 89. Bate el Ivan în poartă, cît poate: se răcăduiește el cu pușca, dar au prins ei acum dracii la minte. CREANGĂ, P. 311.
răcăduí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răcăduiésc, imperf. 3 sg. răcăduiá; conj. prez. 3 să răcăduiáscă
răcăduíre (reg.) s. f., g.-d. art. răcăduírii; pl. răcăduíri
răcăduí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răcăduiésc, imperf. 3 sg. răcăduiá; conj. prez. 3 sg. și pl. răcăduiáscă
răcăduíre s. f., g.-d. art. răcăduírii; pl. răcăduíri
răcăduì v. Mold. a se repezi să lovească (dar abținându-se): se răcăduește el cu pușca CR. [Origină necunoscută].
răcăduĭésc și -tuĭésc (mă) v. refl. (cp. cu ung. rakodni, a descărca). Est. Răcnesc amenințînd și ocărînd: ursu și lupu fugiră, ĭar vulpea arțăgoasă se răcăduĭa după dînșiĭ (Sămăn. 5, 518), se răcăduĭește el cu pușca (Cr.). V. răgăduĭesc și războtesc.
răcădui, răcăduiesc v. r. a se răsti amenințător la cineva

răcăduire dex

Intrare: răcădui
răcădui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: răcăduire
răcăduire substantiv feminin