RĂȘLUÍ, rășluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge, a desprinde așchii, părți din ceva. ♦ A descoji, a decortica grăunțe, semințe etc. 2. Fig. A lua, a răpi (prin abuz sau prin violență) o parte din ceva. ♦ A risipi, a irosi, a prăpădi. 3. Fig. A distruge, a pustii, a rade de pe fața pământului (o așezare omenească). – Et. nec.

RĂȘLUÍRE, rășluiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a rășlui și rezultatul ei. – V. rășlui.

RĂȘLUÍ, rășluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge, a desprinde așchii, părți din ceva. ♦ A descoji, a decortica grăunțe, semințe etc. 2. Fig. A lua, a răpi (prin abuz sau prin violență) o parte din ceva. ♦ A risipi, a irosi, a prăpădi. 3. Fig. A distruge, a pustii, a rade de pe fața pământului (o așezare omenească). – Et. nec.

RĂȘLUÍRE, rășluiri, s. f. Acțiunea de a rășlui și rezultatul ei. – V. rășlui.

RĂȘLUÍ, rășluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A rupe, a ciunti, a desprinde așchii, părți din ceva. (Refl.) Puind dalta și lovind cu ciocanul, se rășluia cîte o bucată mare din piatră. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Despre grăunțe, semințe etc.) A descoji, a decortica. 2. Fig. (Despre bunuri materiale aparținînd cuiva) A lua (prin abuz de putere sau prin violență), a răpi, a cotropi; a lua cu hapca. Fiind și el singur în viață, fără nevoi mari și fără proiecte ambițioase, n-a rășluit nimic din bunul stăpînului. C. PETRESCU, A. 79. De cînd vechilul monăstirii mi-o rășluit bucățica mea de răzășie, de-aici, din satu Horamu, am rămas pe drumuri. ALECSANDRI, T. 1535. ♦ A risipi, a irosi, a prăpădi. (Refl. pas.) Este trist lucru a vedea cum se pierd roadele pămîntului nostru, cum se rășluiește avuția publică. I. IONESCU, D. 292. 3. (Despre așezări omenești) A rade de pe fața pămîntului, a distruge, a pustii. Satul din preajmă era rășluit pînă la fața pămîntului. SADOVEANU, O. I 572. – Variantă: rișluí (I. IONESCU, P. 390) vb. IV.

RĂȘLUÍRE, rășluiri, s. f. Acțiunea de a rășlui; rupere, ciuntire, desprindere de ceva.

rășluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rășluiésc, imperf. 3 sg. rășluiá; conj. prez. 3 să rășluiáscă

rășluíre (rar) s. f., g.-d. art. rășluírii; pl. rășluíri

rășluí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rășluiésc, imperf. 3 sg. rășluiá; conj. prez. 3 sg. și pl. rășluiáscă

rășluíre s. f., g.-d. art. rășluírii

RĂȘLUÍ, răsluiésc, vb. IV. Tranz. ~ (din rușui, cu l expresiv)

A RĂȘLUÍ ~iésc tranz. 1) (lemn, piatră etc.) A prelucra prin desprindere de așchii. 2) (semințe) A curăța de coajă; a decoji; a decortica. 3) pop. (așezări omenești) A șterge de pe fața pământului. 4) fig. (bunuri materiale străine) A-și însuși prin abuz de putere; a răpi; a fura. /<sl. razloțiti, sb. razlušiti

rășluì v. 1. a tăia pe margine; 2. fig. a cotropi: mi-a rășluit bucățica mea de răzeșie AL. [Slovean REJLIATI, a tăia].

rășluĭésc și (vechĭ) rășuĭésc și rușuĭésc v. tr. (cp. cu ung. reselni, a scobi, orĭ sîrb. vsl. rušiti, a doborî, nsl. režljati, a tăĭa). Taĭ o bucată din ceva, ĭaŭ, fur: a rășlui o bucată dintr’o pînză, din niște fîn, dintr’un teritoriŭ. – Vechĭ și rușiesc În ziaru Opinia (Ĭașĭ, 25 Maĭ 1930, 4, 6, Em. Manoliu, Ĭeșean) zice hărășluĭesc.