râncă definitie

2 intrări

15 definiții pentru râncă

RẤNCĂ, rânci, s. f. (Pop.) 1. Vână de bou; p. ext. cravașă. 2. Inel (de răchită) cu care se leagă partea de sus a leucii de carâmbul de sus al loitrei unui car. – Et. nec.
RẤNCĂ, rânci, s. f. 1. Vână de bou; p. ext. cravașă. 2. Inel (de răchită) cu care se leagă partea de sus a leucii de carâmbul de sus al loitrei unui car. – Et. nec.
RÎ́NCĂ, rînci, s. f. 1. Vînă de bou; p. ext. gîrbaci, cravașă. Îl bătu cu o rîncă atît de tare, încît și astăzi vînătăile stau neșterse de pe corpul bătrînului. La TDRG. 2. Inel (de răchită) cu care se leagă partea de sus a leucii de carîmbul de sus al loitrei unui car.
rấncă (pop.) s. f., g.-d. art. rấncii; pl. rânci
râncă s. f., g.-d. art. râncii; pl. rânci
RÂNCĂ s. (TEHN.) (reg.) gânj, postoroancă. (~ la car.)
RÂNCĂ s. v. biciușcă, cravașă.
rîncă s. f. – Inel, cerc, postoroncă, gînj. Sl. rąka „mînă” (Cihac, II, 278). Cf. rîncaci. Este dubletul lui rochiță, s. f. (sprijinul loitrei), în Trans., prin intermediul mag. rakonca (Scriban). – Cf. răcodelie, rucaviță.
RÂNCĂ ~ci f. 1) Inel sau lanț cu care se leagă leuca de carâmbul carului. 2) Vână de bou. 3) pop. Bici împletit din fâșii subțiri de piele; cravașă. /Orig. nec.
râncă f. funia cu care se leagă leuca de carâmbul carului. [Oltenește runc, Tulcea postoruncă (v. această vorbă)].
rî́ncă f., pl. ĭ (cp. cu vsl. ronka, mînă). Nord. Bicĭ de vînă de boŭ. Funia saŭ brățara care maĭ înainte lega leŭca de carîmb la car (numită și salamastră). Gînj (Șez. 37, 43). V. postoroncă.
rîncă s. v. BICIUȘCĂ. CRAVAȘĂ.
RÎNCĂ s. (TEHN.) (reg.) gînj, postoroancă. (~ la car.)
RÂNCA, stațiune climaterică și de odihnă, situată în m-ții Parâng (jud. Gorj), la 1.600 m alt., la 63 km NE de de Târgu Jiu, pe drumul național alpin Novaci-Oașa-Sebeș. Pârtie de schi. Climat tonic, cu veri răcoroase (in iul. temp. medie este de 14°C) și ierni friguroase (în ian. media termică sub -4°C), cu zăpadă abundentă. Aerul curat, lipsit de praf și alergeni, liniștea deplină ș.a. sunt factorii de cură indicați pentru tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate, de surmenaj fizic și intelectual.
RÎNCĂ subst. 1. – b. (16 A I 539). 2. Rîncei s. (17 B III 281). 3. Rîncaciu, Stan (AO VIII 319) < adj. rîncaci.

râncă dex

Intrare: râncă
râncă substantiv feminin
Intrare: Râncă
Râncă