RÂNJÍ, rânjesc,
vb. IV.
Intranz. și (
reg.)
refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții.
2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. – Din
bg. rănža „a mârâi”.
RÂNJÍ, rânjesc,
vb. IV.
Intranz. și (
reg.)
refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții.
2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. – Din
bg. rănža „a mârâi”.
RÎNJÍ, rînjesc,
vb. IV.
Intranz. și refl. 1. (Despre animale, mai ales despre cîini și lupi) A-și arăta amenințător dinții, a mîrîi arătîndu-și dinții. Fiara rînji și se repezi clămpănind printre cîni. SADOVEANU, O. I 449. Ursul... se opri o clipă în loc, se rînji la dînsa, o scuipă drept în față. GANE, N. II 48. ◊
Fig. De-acum e toamnă. Din nori alburii Iarna rînjește cu dinți de zăpadă. BENIUC, V. 76. ◊
Tranz. (Cu complementul «dinții») O înfricoșată tigroaie... deschizîndu-și gura, își rînjea dinții. DRĂGHICI, R. 46.
2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie. Iordan Buză se rînji într-un fel ciudat la Pralea. VORNIC, P. 186. Rînjea prostește, gogeamite găliganul, cu o frunte de un deget. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Rînjind sarcastic sub mustața întărîtată, Ladima îi puse mîna pe umăr. CAMIL PETRESCU, N. 39. ◊
Tranz. (Cu complement intern) Rînjea rînjet uscat. BOLLIAC, O. 197. ♦ A rîde silit, fără veselie. Sergentul Mezenucă era foarte vesel, rînjea larg la gluma căpitanului. SADOVEANU, O. VI 210. ♦ A-și bate joc de cineva. (
Fig.) Cine scrie și cum scrie? – Nu cumva iarăși vrun cîntec, rînjind de biata domnie? HASDEU, R. V. 18.
rânjí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. rânjésc,
imperf. 3
sg. rânjeá;
conj. prez. 3 să rânjeáscă
rânjí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjésc, imperf. 3 sg. rânjeá; conj. prez. 3 sg. și pl. rânjeáscă RÂNJÍ vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se târși, (prin Transilv.) a hârgi, a se jimba. (Ce ~ așa?) RÂNJÍ vb. v. destrămá, deșira, râde. rînjí (rânjésc, ít), vb. – A disprețui.
Sl. rĕgati (Tiktin).
Sec. XVI,
înv. –
Der. rînjitor,
s. m. (
înv., disprețuitor).
rînjí (rânjésc, rânjít), vb. –
1. A-și arăta dinții. –
2. A avea un rîs sardonic. –
Megl. rănges, răngiri.
Bg. rămžă, din
sl. ręgnąti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329; Conev 56;
cf. Densusianu, Hlr., 258, 269). –
Der. din
lat. ringĕre (Koerting 8091) nu este posibilă. –
Der. rînjet (
var. rînjit, rînjitură),
s. f. (rictus); rînjeală,
s. f. (rictus); rînjitor,
adj. (crispat).
A RÂNJÍ ~ésc 1. intranz. 1) (despre unele animale) A-și strâmba gura arătându-și dinții și mârâind amenințător. 2) (despre oameni) A-și schimonosi fața într-un râs nefiresc. 2. tranz.: A-și ~ dinții a-și arăta dinții printr-o grimasă. /<bulg. rănža rânjì v.
1. a-și arăta dinții, vorbind de câini;
3. fig. a râde cu răutate. [Slav. *RÊJATI (serb. REJATI)].
2) rînjésc v. tr. (vsl. rongati, vsîrb. ružiti, rudă cu rînjesc 1). Batjocuresc, ridiculizez.
1) rînjésc v. intr. (bg. rŭmžý, mîrîĭ; sîrb. režati, a mîrîi). Iron. Rîd de răutate saŭ de nevoĭe arătîndu-mĭ dințiĭ. (Se zice și despre cînĭ cînd îșĭ arată colțiĭ fără să muște). Rîd prostește: nu rînji, măĭ prostule! V. refl. Ce te tot rînjeștĭ, măĭ prostule? – Pin met. și
rîjnesc (Olt.). V.
hlizesc. rînji vb. v. DESTRĂMA. DEȘIRA. RÎDE. RÎNJI vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se tîrși, (prin Transilv.) a hîrgi, a se jimba. (Ce ~ așa?) RÎNJI vb. 1. Rînjea (16 A II 225, III 220) etc. 2. Rănjă, Gav. (Isp IV2). 3. Cf. Arănja t. (Puc).