RÂNJÍ, rânjesc, vb. IV. Intranz. și (reg.) refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții. 2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. – Din bg. rănža „a mârâi”.

RÂNJÍ, rânjesc, vb. IV. Intranz. și (reg.) refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții. 2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. – Din bg. rănža „a mârâi”.

RÎNJÍ, rînjesc, vb. IV. Intranz. și refl. 1. (Despre animale, mai ales despre cîini și lupi) A-și arăta amenințător dinții, a mîrîi arătîndu-și dinții. Fiara rînji și se repezi clămpănind printre cîni. SADOVEANU, O. I 449. Ursul... se opri o clipă în loc, se rînji la dînsa, o scuipă drept în față. GANE, N. II 48. ◊ Fig. De-acum e toamnă. Din nori alburii Iarna rînjește cu dinți de zăpadă. BENIUC, V. 76. ◊ Tranz. (Cu complementul «dinții») O înfricoșată tigroaie... deschizîndu-și gura, își rînjea dinții. DRĂGHICI, R. 46. 2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie. Iordan Buză se rînji într-un fel ciudat la Pralea. VORNIC, P. 186. Rînjea prostește, gogeamite găliganul, cu o frunte de un deget. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Rînjind sarcastic sub mustața întărîtată, Ladima îi puse mîna pe umăr. CAMIL PETRESCU, N. 39. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Rînjea rînjet uscat. BOLLIAC, O. 197. ♦ A rîde silit, fără veselie. Sergentul Mezenucă era foarte vesel, rînjea larg la gluma căpitanului. SADOVEANU, O. VI 210. ♦ A-și bate joc de cineva. (Fig.) Cine scrie și cum scrie? – Nu cumva iarăși vrun cîntec, rînjind de biata domnie? HASDEU, R. V. 18.

rânjí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjésc, imperf. 3 sg. rânjeá; conj. prez. 3 să rânjeáscă

rânjí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjésc, imperf. 3 sg. rânjeá; conj. prez. 3 sg. și pl. rânjeáscă

RÂNJÍ vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se târși, (prin Transilv.) a hârgi, a se jimba. (Ce ~ așa?)

RÂNJÍ vb. v. destrămá, deșira, râde.

rînjí (rânjésc, ít), vb. – A disprețui. Sl. rĕgati (Tiktin). Sec. XVI, înv. – Der. rînjitor, s. m. (înv., disprețuitor).

rînjí (rânjésc, rânjít), vb. – 1. A-și arăta dinții. – 2. A avea un rîs sardonic. – Megl. rănges, răngiri. Bg. rămžă, din sl. ręgnąti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329; Conev 56; cf. Densusianu, Hlr., 258, 269). – Der. din lat. ringĕre (Koerting 8091) nu este posibilă. – Der. rînjet (var. rînjit, rînjitură), s. f. (rictus); rînjeală, s. f. (rictus); rînjitor, adj. (crispat).

A RÂNJÍ ~ésc 1. intranz. 1) (despre unele animale) A-și strâmba gura arătându-și dinții și mârâind amenințător. 2) (despre oameni) A-și schimonosi fața într-un râs nefiresc. 2. tranz.: A-și ~ dinții a-și arăta dinții printr-o grimasă. /<bulg. rănža

rânjì v. 1. a-și arăta dinții, vorbind de câini; 3. fig. a râde cu răutate. [Slav. *RÊJATI (serb. REJATI)].

2) rînjésc v. tr. (vsl. rongati, vsîrb. ružiti, rudă cu rînjesc 1). Batjocuresc, ridiculizez.

1) rînjésc v. intr. (bg. rŭmžý, mîrîĭ; sîrb. režati, a mîrîi). Iron. Rîd de răutate saŭ de nevoĭe arătîndu-mĭ dințiĭ. (Se zice și despre cînĭ cînd îșĭ arată colțiĭ fără să muște). Rîd prostește: nu rînji, măĭ prostule! V. refl. Ce te tot rînjeștĭ, măĭ prostule? – Pin met. și rîjnesc (Olt.). V. hlizesc.

rînji vb. v. DESTRĂMA. DEȘIRA. RÎDE.

RÎNJI vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se tîrși, (prin Transilv.) a hîrgi, a se jimba. (Ce ~ așa?)

RÎNJI vb. 1. Rînjea (16 A II 225, III 220) etc. 2. Rănjă, Gav. (Isp IV2). 3. Cf. Arănja t. (Puc).