RÂNDUNÉL, rândunei, s. m. Bărbătușul rândunicii. – Rândun[ea] + suf. -el.

RÂNDUNÉL, rândunei, s. m. Bărbătușul rândunicii. – Rândun[ea] + suf. -el.

RÎNDUNÉL, rîndunei, s. m. Masculul rîndunicii. [Ea] s-a prefăcut în rîndunică și el în rîndunel, și-amîndoi au zburat pe o fereastă. MARIAN, O. II 98. ♦ (Adverbial) Repede (ca rîndunica). Zboară calul rîndunel, Costea tot cu jale-n el. COȘBUC, P. I 132. Calul rîndunel zbura Și în curte că era. ALECSANDRI, P. P. 176.

rândunél s. m., pl. rândunéi, art. rândunéii

rândunél s. m., pl. rândunéi, art. rândunéii

RÂNDUNÉL s. (ORNIT.) (reg.) rândunic, rândunicoi, rândunoi. (~ul este bărbătușul rândunicii.)

RÂNDUNÉL ~i m. Bărbătușul rândunicii. /rândun(ea) + suf. ~el

rândunel adv. ca o rândunică: calul rândunel sbura POP.

RÎNDUNEL s. (ORNIT.) (reg.) rîndunic, rîndunicoi, rîndunoi. (~ este bărbătușul rîndunicii.)