RẤNĂ s. f. Fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc. ◊
Loc. adv. și (rar)
adj. Într-o (sau pe o) rână = (culcat sau aplecat) pe o parte a trupului; (în legătură cu obiecte) înclinat într-o parte, strâmb. [
Var.: (
reg.)
rấlă s. f.] –
Lat. *rena (= renes).
RẤNĂ s. f. Fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc. ◊
Loc. adv. și (rar)
adj. Într-o (sau pe o) rână = (culcat sau aplecat) pe o parte a trupului; (în legătură cu obiecte) înclinat într-o parte, strâmb. [
Var.: (
reg.)
rấlă s. f.] –
Lat. *rena (= renes).
LÍRĂ2, lire,
s. f. (Urmat uneori de determinări care arată țara unde a fost emisă moneda) Numele mai multor unități monetare întrebuințate în diferite epoci în țări diferite. Liră sterlină. Liră italiană. ▭ Tot să-i fi rămas bătrînului din atîta zdruncin zece mii de lire turcești. VLAHUȚĂ, O. A. III 66. Bani o mulțime și fel de fel, unii cam ca galbănul, alții ca lira otomană. SLAVICI, O. I 335. – Variantă: (regional)
rî́lă (STANCU, D. 381)
s. f. RÎ́NĂ s. f. (De obicei în construcție cu verbele «a se ridica», «a se lăsa», «a sta») Latura dreaptă sau stîngă a corpului omenesc.
V. coastă, șold. Botea doarme la stupină, Cu capul pe-o rădăcină, Cu paloșul pus pe mînă, Cu durda pe lîngă rînă. TEODORESCU, P. P. 604. ◊ (Mai ales în
loc. adv., rar, în
loc. adj.)
Într-o (sau
pe o) rînă = (culcat sau aplecat) pe o parte (uneori cu partea de sus a corpului rezemată într-un cot); (în legătură cu obiecte) înclinat, strîmb. Curțile ca maidanele, fără împrejmuiri sau cu gardurile într-o rînă. PAS, Z. IV 47. Moșneagul tot strîmb sta, într-o rînă. SADOVEANU, O. I 336. Mă ridic intr-o rînă și privesc în jurul meu. CAMIL PETRESCU, U. N. 287. Stam într-o rînă Sub un stejar. IOSIF, V. 83. Baba s-apleacă pe o rînă. CARAGIALE, O. III 54. ◊
Fig. Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît. TOPÎRCEANU, S. A. 25. – Variantă: (
Mold.)
rî́lă (C. PETRESCU, Î. II 42, SADOVEANU, O. L. 221, CREANGĂ, P. 131)
s. f. rînă (rîne), s. f. –
1. Coastă, latură, șold. –
2. Flanc, parte. –
Var. Mold. rîlă. Probabil
lat. rēn (Philippide, Principii, 147; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 685; Pușcariu 1462; S. Pop, Dacor., VI, 394; Byck-Graur 41; Candrea),
cf. it.,
sp. rene,
fr. rene,
fr. rein,
port. rim. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din
sl. runo „piele de miel” (Cihac, II, 312, care face din rîlă un cuvînt separat,
der. din
pol. rynna „canal”,
cf. Conev 60); din
lat. *olana „cot,”
cf. alb. ljërë (Giulea, Dacor., III, 562-67); din
gr. ώληνῆ,
lat. ulna (Giuglea, Dacor., XI, 106).
RÂNĂ f. (la om) Fiecare dintre cele două laturi ale corpului. ◊ Într-o (sau pe o) ~ a) întins, culcat pe o parte a corpului; b) aplecat într-o parte; strâmb; înclinat. /<lat. ren, renis râlă3 s.f. (reg.) minciună, calomnie. râlă2 s.f. (reg.) șanț mic, rigolă. râlă f. Mold. V.
rână: se pune într’o râlă jos lângă foc CR.
rână f. coastă, lature: îl găsi la umbră culcat pe o rână PANN. [Mold.
râlă: origină necunoscută].
rî́nă f., pl. inuz. ĭ (lat. *rena, pl. neutru îld. renes, rinichĭ, șale, coastă, d. ren, rênis. V.
rinichĭ). Numaĭ în
într’o rînă, pe o coastă: ședea culcat într’o rînă. – Și
rîlă (nord) și
rună (Cov.).