RÎMÁ, pers. 3 rî́mă,
vb. I.
Intranz. (Despre porci) A scormoni pâmîntul cu rîtul. Porcii, tot rîmînd și trăgînd de rădăcini, puteau să dărîme gropile peste ei. GALACTION, O. I 296. ♦
Tranz. (Popular, despre oameni) A roade; a fi curios. Pe mine mă rîmă la inimă să știu ceva despre istoria acelei biserici. ISPIRESCU, la CADE.
rîmá (-m, át), vb. –
1. (Despre porci) A scurma pămîntul cu rîtul. –
2. A scurma. –
Mr. răm(are), arîm(are),
megl. rǫm, rămari.
Lat. rimāre (Pușcariu 1461; REW 7320; Paul Remy, Rom., LXXVI, 374-83),
cf. tosc. rumare,
prov.,
cat.,
sp. rimar,
v. fr. rimée „crăpătură, spărtură”,
alb. rëmoń (Philippide, II, 652). Legătura cu curma și dărîma este dubioasă. –
Der. rîmător,
s. m. (porc, dobitoc); rîmătură,
s. f. (scurmătură; loc de rîmat). Rîmă,
s. f. (vierme care trăiește în pămînt), care se consideră în general drept deverbal de la a rîma (Tiktin; REW 7320; Candrea), este mai curînd
gr. ῥόμος „vierme, rîmă”, fără îndoială apropiat formal verbului.
Cf. și REW 7434.
rîm și (vechĭ)
rim, a
-á v. tr. (lat. rîmari și -are, a scormoli; sp. pg. rimar, a scormoli, a cerceta. V.
scurm). Scormolesc pămîntu cu rîtu, vorbind de porcĭ. Fig. A te rîma la inimă un lucru, a nu te simți liniștit pînă nu-l facĭ, nu-l spuĭ orĭ nu-l afli. V.
jim.