RẤDE, râd,
vb. III.
Intranz. 1. A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. ◊
Expr. A râde (sau, rar a-și râde) în barbă (sau pe sub mustață) = a râde reținut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefăcându-se că se bucură). A râde (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) = a sfida pe cineva; a-și bate joc de cineva care este de față.
2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin
prep. „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic.
3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ◊
Expr. Râd (sau ar râde) și câinii (sau și curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a făcut de rușine, s-a compromis. ♦ A nu ține seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a disprețui. –
Lat. ridere. RẤDE, râd,
vb. III.
Intranz. 1. A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. ◊
Expr. A râde (sau, rar a-și râde) în barbă (sau pe sub mustață) = a râde reținut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefăcându-se că se bucură). A râde (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) = a sfida pe cineva; a-și bate joc de cineva care este de față.
2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin
prep. „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic.
3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ◊
Expr. Râd (sau ar râde) și câinii (sau și curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a făcut de rușine, s-a compromis. ♦ A nu ține seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a disprețui. –
Lat. ridere. RÎ́DE, rîd,
vb. III.
Intranz. 1. A-și manifesta satisfacția printr-o mișcare a feței și a gurii, scoțînd sunete specifice, nearticulate. Împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte și suferințe, împărat ce-n viața lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, N. 3. Nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha, ha, ha! rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ (Cu subiectul «inima», «gura») Lui Domițian parcă îi rîdea inima. BASSARABESCU, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare și mai tare. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruncînd căutături de milă spre dreapta. BASSARABESCU, S. N. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A rîs cu mare poftă. CARAGIALE, O. III 72. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, O. A. 66. Te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ◊
Expr. A rîde (rar
a-și rîde) în barbă sau
pe sub mustață = a rîde reținut, pe ascuns. Porni să-și rîdă în barbă, bucurîndu-se. MIHALE, O. 287. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită. SADOVEANU, O. VII 74.
A rîde mînzește v. mînzește. (Rar)
A rîde galben = a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toți, rîde galben și locotenentul. CAMIL PETRESCU, U. N. 384.
A rîde (cuiva)
în nas (în față sau
în obraz) = a-și bate joc de cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi rîdeau în obraz. DELAVRANCEA, H. T. 6. Ea își bate joc de dînsul și-i rîde în față. SBIERA, P. 152. ♦ (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 240.
2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. C. PETRESCU, C. V. 258. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor crește pe fiece masă. TULBURE, V. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). ◊
Fig. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. În glastre rîde floare lîngă floare. IOSIF, P. 18. În Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin
prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ◊
Fig. Cerul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, P. 56. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile. CREANGĂ, O. A. 223.
3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pe socoteala cuiva, a lua în rîs. Va rîde-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. COȘBUC, P. I 111. Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracu. CREANGĂ, P. 51. Cît ești de mare și puternic, eu rîd de mînia ta. ALECSANDRI, T. II 18. ◊
Fig. Rău e cînd rîde culmea de mușunoi. ALECSANDRI, T. II 150. ◊
Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele Ce își rîde de-aste vorbe, îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. Băieții, ca să-și rîdă de el, îi zic... ȘEZ. IX 135. ◊
Tranz. Îl rîd toți de față. SEVASTOS, N. 98. Au început frații a-l rîde. SBIERA, P. 3. Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acușorul? CREANGĂ, O. A. 288. ◊
Expr. Rîd (sau
ar rîde) și cîinii (curcile sau
ciorile) de cineva sau (
tranz.)
mă rîd (sau
m-ar, te-ar etc.
rîde) și cîinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine. REBREANU, I. 109. Am să vă muștruluiesc de-au să rîdă și cîinii de voi. CREANGĂ, P. 304. ♦
Refl. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-și bate joc de ea. Mi-a chemat fata la curte și și-a rîs de ea Gogu Cristofor. STANCU, D. 134. ♦
Refl. (Adesea cu pronumele în dativ) A nu ține seamă de ceva; a nesocoti. Îmi rîd de ritm Și de-orice reguli îmi rîd. MACEDONSKI, O. I 13. Ți-ai rîs de toate, crezînd că asta e-o putere; ș-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. VLAHUȚĂ, O. A. 505. –
Prez. ind. și: (regional) rîz (DELAVRANCEA, O. II 292, CARAGIALE, O. I 63, ALEXANDRESCU, M. 6).