propria laus sordet in ore proprio definitie

24 definiții pentru propria laus sordet in ore proprio

PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. (Adesea în legătură cu adj. pos. «meu», «tău» sau «lui», «ei» etc.) Care aparține în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui sau al fiecăruia în parte; personal. Fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. REBREANU, R. 86. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. A. III 36. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de celelalte lucruri sau ființe din aceeași categorie. Numele de persoane, de țări și de orașe sînt nume proprii. ▭ Amor propriu v. amor. Pe cont propriu v. cont. 2. (Construit cu dativul) Care constituie o particularitate a cuiva sau a ceva; caracteristic, specific. Șiretenia... este proprie tuturor ființelor viețuitoare. BOLINTINEANU, O. 299. 3. Care este bun pentru..., potrivit pentru...; indicat. Lemn propriu pentru construcții. 4. (Despre cuvinte sau termeni) Care redă exact ideea care trebuie exprimată. Manuscrisele marilor scriitori ne arată efortul depus de aceștia în elaborarea stilului în care și-au redactat operele, munca lor uriașă pentru a găsi termenul propriu care să expună cît mai precis și mai expresiv ideea. L. ROM. 1953, nr. 4, 55. ◊ Expr. Propriu-zis = la drept vorbind, de fapt, în realitate. În secolul al XIX-lea putem spune că s-a constituit, propriu-zis, limba romînă literară, în forma pe care o cunoaștem azi. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Propriu-zis nu locuia decît într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor. CAMIL PETRESCU, U. N. 25. ♦ (Despre sensul unui cuvînt, spre deosebire de figurat) De bază, prim.
amór-própriu [priu pron. prĭu] s. n., art. amórul-própriu (dar: amorul său propriu), g.-d. art. amórului-própriu
própriu [priu pron. priu] (pro-priu) adj. m., art. própriul, pl. próprii, art. própriii (-pri-ii); f. próprie (-pri-e), art. própria (-pri-a), g.-d. art. própriei, pl. próprii, art. própriile (-pri-i-)
amór-própriu s. n. [-priu pron. -prĭu], art. amórul-própriu, g.-d. art. amórului-própriu
própriu adj. m. [-priu pron. -priu], art. própriul, pl. próprii, art. própriii (sil. -pri-ii); f. sg. próprie (sil. -pri-e), art. própria (sil. -pri-a), g.-d. art. própriei, pl. próprii, art. própriile (sil. -pri-i-)
PRÓPRIU adj. 1. v. particular. 2. v. personal. 3. individual, particular, personal, (rar) subiectiv. (O viziune, o creație ~.) 4. v. caracteristic. 5. adecvat, bun, indicat, nimerit, potrivit. (Un teren ~ pentru înflorirea artelor.)
Propriu ≠ comun, figurat, impropriu, necaracteristic
PRÓPRIU, -IE adj. 1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvânt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de bază, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].
PRÓPRIU, -IE adj. 1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de bază. (< lat. proprius, fr. propre)
própriu (próprie), adj. – Personal, specific. Fr. propre. – Der. impropriu, adj., din fr. impropre; proprietar (var. vulg. propietar), s. m., din fr. propriétaire; prop(r)ietăreasă, s. f. (stăpînă); prop(r)ietate, s. f., din fr. propriéte; improprietate, s. f., din fr. impropriéte; împrop(r)ietări, vb. (a se face proprietar; a da țăranilor proprietăți agricole). Toate var. fără r sînt vulgare.
PRÓPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care aparține unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei ființe sau unui lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri. 2) Care întrunește trăsături ce individualizează; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronunțare ~e. 3) Care este în concordanță deplină; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Sens ~ sens inițial, de bază. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre
propriu a. 1. ce aparține excluziv cuiva: e propriul său fiu; 2. care poate servi la: teren propriu la zidit; nume propriu, personal sau individual, în opozițiune cu nume comun; sens propriu, literal sau real, în opozițiune cu figurat.
*própriŭ, -ie adj. (lat. proprius). Al fie-căruĭa în parte, personal: fie-care ființă are caracterele sale propriĭ. Care e chear al persoaneĭ: a scrie cu propria sa mînă. Fără nicĭ o schimbare, exact: propriile luĭ vorbe. Convenabil, potrivit, bun: lemn propriŭ la construcțiunĭ, om propriŭ adacerilor. Nume propriŭ, personal (individual), în opoz. cu comun. Înțeles propriŭ, primitiv și natural, în opoz. cu figurat. Cuvînt propriŭ, expresiune proprie, care redă exact ideĭa. Astr. Mișcare proprie, mișcare reală a unuĭ astru, în opoz. cu aparență. Adv. În mod propriŭ: propriŭ vorbind, China propriŭ zisă. – Mulțĭ ignoranțĭ zic propiŭ, precum, din contra, zic proprice îld. propice.
PROPRIU adj. 1. individual, particular, personal, (livr.) privat. (Probleme ~; proprietate ~.) 2. individual, particular, personal, (înv.) obrăzalnic, particularistic, particularnic, partnic, personalicesc, personalnic. (Însușiri ~.) 3. individual, particular, personal, (rar) subiectiv. (O viziune, o creație ~.) 4. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 5. adecvat, bun, indicat, nimerit, potrivit. (Un teren ~ pentru arte.)
FABER EST SUAE QUISQUE FORTUNAE (lat.) fiecare este creatorul propriului său destin – Salustiu, „Historia rerum in republica Romana gestarum”, 1, 1, 2.
MANU PROPRIA (lat.) cu propria mână – A semna manu propria.
NEMO IUDEX IN CAUSA SUA (lat.) nimeni nu este judecător în propriul său proces – Adagiu din dreptul roman. Nu poți fi imparțial în judecarea propriei cauze.
PROPRIA LAUS SORDET IN ORE PROPRIO (lat.) lauda de sine miroase urât în gura proprie – Proverb latin. În românește: lauda de sine nu miroase a bine.
PRÓPRIU, -IE adj. (< lat. proprius, cf. fr. propre): în sintagmele derivare proprie, formă proprie, nume propriu, sens propriu, stil propriu și substantiv propriu (v.).
a cunoaște ca pe propriul buzunar expr. v. a cunoaște ca-n palmă.
a fierbe în suc propriu expr. a fi măcinat de griji și incertitudini.
a sta în banca lui / proprie expr. 1. a-și vedea de treabă, a nu se amesteca în treburile altuia. 2. a se mulțumi cu puțin, a nu emite pretenții nejustificate.

propria laus sordet in ore proprio dex