Dicționare ale limbii române

2 intrări

25 definiții pentru presupunere

PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (și provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru, a fi condiționat de...; a implica. – Pre1- + supune (după fr. présupposer).
PRESUPÚNERE, presupuneri, s. f. Faptul de a presupune; ceea ce este admis în mod prealabil drept posibil, real, adevărat; supoziție, ipoteză, presupus, presupoziție. – V. presupune.
PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (și provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru, a fi condiționat de...; a implica. – Pre1- + supune (după fr. présupposer).
PRESUPÚNERE, presupuneri, s. f. Faptul de a presupune; ceea ce este admis în mod prealabil drept posibil, real, adevărat; supoziție, ipoteză, presupus, presupoziție. – V. presupune.
PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. (Urmat de o propoziție completivă) A admite în mod provizoriu că ceva este adevărat, real sau posibil; a crede, a-și închipui, a bănui. Au presupus că și el trebuie să fie tot aici. SBIERA, P. 45. Este dar de presupus că în secolii de înainte buciumul nu era numai o țevie de cireș... ci un instrument de metal. ALECSANDRI, P. P. 61. ◊ (Urmat de un complement direct) El, bietul, nu presupunea nimică rău. SBIERA, P. 29. 2. A avea drept condiție și premisă existența, prezența prealabilă a unui lucru. Orice efect presupune o cauză. – Part. prez. și: presupuind (EMINESCU, N. 31).
PRESUPÚNERE, presupuneri, s. f. Supoziție, ipoteză. Zaharia Duhu înlătură presupunerile șefidui de stație. C. PETRESCU, A. 304. Se pierdea în confuze întrebări și presupuneri contradictorii. BART, E. 213. își puse o mulțime de-ntrebări și se-adînci în presupuneri. Ce se mai întîmplase de atunci? VLAHUȚĂ, O. A. III 74.
presupúne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. presupún, 2 sg. presupúi, 1 pl. presupúnem; conj. prez. 3 să presupúnă; ger. presupunấnd; part. presupús
presupúnere s. f., g.-d. art. presupúnerii; pl. presupúneri
presupúne vb. supune
presupúnere s. f., g.-d. art. presupúnerii; pl. presupúneri
PRESUPÚNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. v. bănui. 3. v. crede. 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că așa s-au întâmplat lucrurile.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)
PRESUPÚNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. v. ipoteză.
PRESUPÚNE vb. III. tr. 1. A crede, a bănui (ceva dinainte). 2. A necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. [P.i. presupún, conj. -nă, ger. -nând, presupuind. / cf. fr. présupposer, it. presupponere].
PRESUPÚNERE s.f. Faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ♦ Lucru admis în prealabil ca adevărat. [< presupune].
PRESUPÚNE vb. tr. 1. a admite pentru un moment că ceva este posibil sau adevărat, a crede, a socoti. 2. a necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. (după fr. présupposer)
PRESUPÚNERE s. f. faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ◊ lucru admis în prealabil ca adevărat. (< presupune)
presupúne (presupún, presupús), vb. – A crede, a socoti. Fr. présupposer, adaptat la conjugarea lui a supune.
A PRESUPÚNE presupún tranz. 1) (urmat, de regulă, de o propoziție completivă) A admite ca adevărat sau posibil; a bănui. 2) (lucruri sau acțiuni prealabile) A avea drept condiție de bază. Creația presupune inspirație. /pre- + a supune
PRESUPÚNERE ~i f. 1) v. A PRESUPUNE. 2) Părere bazată numai pe faptele aparente; prezumție; supoziție; ipoteză. /v. a presupune
presupune v. 1. a pune ca sigur, ca admis: să nu presupunem lucruri imposibile; 2. a admite fără probe: a presupune cuiva merite; 3. a fi consecvența necesară: orice efect presupune o cauză. Compromis literar din propunere și din lat. SUPPONERE].
presupunere f. acțiunea de a presupune și ceeace se presupune.
*presupún, a -púne v. tr. (după it. presupporre). Prepun, bănuĭesc, mă gîndesc că, îmĭ închipuĭ: am presupus eŭ c’a umblat cineva pe aci! Îmĭ închipuĭ, consider, admit ca real: Să presupunem că toțĭ oameniĭ ar avea studiĭ academice! Cine s’ar maĭ face văcar? Fac să se prezume ca necesar: drepturile presupun datoriĭ, efectele presupun cauze.
*presupúnere f. Acțiunea de a presupune, supozițiune. Fapt presupus: asta e presupunerea mea.
PRESUPUNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. a bănui, a crede, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a prevedea, a socoti, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 3. a crede, a socoti, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că-i așa cum susții.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)
PRESUPUNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. ipoteză, prezumție, supoziție, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?)

Presupunere dex online | sinonim

Presupunere definitie

Intrare: presupune
presupune verb grupa a III-a conjugarea a X-a
Intrare: presupunere
presupunere substantiv feminin