POSPĂÍ, pospăiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire (de pospai); a așterne un strat subțire; a presăra. ♦ Fig. A face un lucru de mântuială, superficial. – Din sl. posypati.

POSPĂÍT, -Ă, pospăiți, -te, adj. Acoperit cu un strat subțire dintr-o materie; fig. cu o aparență înșelătoare de cultură, de civilizație etc.; superficial. – V. pospăi.

POSPĂÍ, pospăiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire (de pospai); a așterne un strat subțire; a presăra. ♦ Fig. A face un lucru de mântuială, superficial. – Din sl. posypati.

POSPĂÍT, -Ă, pospăiți, -te, adj. Acoperit sau învelit cu un strat subțire dintr-o materie; fig. cu o aparență înșelătoare de cultură, de civilizație etc.; superficial. – V. pospăi.

POSPĂÍ, pospăiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi ceva cu un strat subțire, a presăra, a așterne un strat subțire. Turcii șaica o umplea, Cu cărbuni o îndesa, Cu galbeni o pospăia. POP. ♦ Fig. A face un lucru de mîntuială, superficial. Numa o pospăit treaba. ȘEZ. XIX 12.

POSPĂÍT, -Ă, pospăiți, -te, adj. Acoperit, învelit, presărat cu un strat subțire dintr-o materie; dig. cu o aparență înșelătoare de cultură, de civilizație. Lume, lume pospăită și deșartă! ALECSANDRI, T. 146. Domnul Sarmală nu-i cuconaș pospăit numai, care umblă după averi, precum critica îl vede. RUSSO, O. 92. ♦ (Substantivat) Persoană cu o cultură superficială; semidoct. Aproape cincizeci la sută din pospăiții școlilor primare sînt scoși din sfera de activitate a națiunii. VLAHUȚĂ, O. A. 189.

pospăí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pospăiésc, imperf. 3 sg. pospăiá; conj. prez. 3 să pospăiáscă

pospăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pospăiésc, imperf. 3 sg. pospăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. pospăiáscă

A POSPĂÍ ~iésc tranz. 1) (obiecte) A acoperi cu un strat subțire. 2) fig. A realiza fără a depune toată străduința; a face superficial. /Din pospai

A SE POSPĂÍ mă ~iésc intranz. 1) reg. A ajunge la o situație materială relativ bună; a se înțoli. 2) pop. A-și potoli foamea cu te miri ce. /<sl. posypati

POSPĂÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A POSPĂI și A SE POSPĂI. 3) și substantival fig. (despre persoane) Care vădește o cultură superficială; care are cunoștințe puține, nefiind sigur în ele; semidoct. /v. a (se) pospăi

pospăí, pospăiésc și póspăi, vb. IV (înv. și reg.) 1. a acoperi, a așterne, a înveli, a presăra cu un strat de subțire, fin, superficial; a acoperi presărând. 2. a tencui, a fățăi. 3. a murdări. 4. (fig.; despre obiecte, treburi, sarcini etc.) a face, a executa în mod superficial, de mântuială sau cu greutate. 5. (despre alimente) a mânca repede, puțin, de ici si de colo, în silă; a frunzări, a pâșpăi. 6. (înv.; despre oameni) a învăța, a instrui, a pregăti superficial. 7. (refl.; fig.) a se îmbrăca sumar sau cu puțină cheltuială. 8. (în forma: pospăia) a face mai rar, mai moale, mai pufos, mai afânat (părul din țesături).

pospăì v. 1. a stropi pe d’asupra; 2. a spoi pe d’asupra (și fig.): lume pospăită și deșartă AL.; 3. refl. a mânca puțin (doar s’alunge foamea); 4. a se îmbrăca cu puțină cheltueală. [Tras din pospaiu].

pospăĭésc v. tr. (vsl. po-sypati, a stropi, supt infl. luĭ pospaĭ. V. nisip). Acoper cu un strat supțire de praf. Fig. Spoĭesc, daŭ un lustru înșelător: o lume pospăită. – Și -poĭesc. În Munt. și -păĭez și împ-. În Ps. S. 147, 6, póspăĭ, spulber.