POSPÁI s. n. (Pop.) Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care acoperă pereții și obiectele din moară; p. gener. pulbere albă, strat subțire care acoperă ceva. ♦ Fig. Superficialitate, aparență (în ceea ce face cineva). – Din ngr. paspáli, sb. paspalj.

POSPĂÍ, pospăiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire (de pospai); a așterne un strat subțire; a presăra. ♦ Fig. A face un lucru de mântuială, superficial. – Din sl. posypati.

POSPÁI s. n. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; p. gener. pulbere albă, strat subțire (mai ales de zăpadă) care acoperă un obiect. ♦ Fig. Superficialitate, spoială (dovedite în efectuarea unei munci). – Din ngr. paspáli, scr. paspalj.

POSPĂÍ, pospăiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire (de pospai); a așterne un strat subțire; a presăra. ♦ Fig. A face un lucru de mântuială, superficial. – Din sl. posypati.

POSPÁI s. n. 1. Pulbere fină de făină produsă în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; p. ext. pulbere albă. A nins ușor – parcă ar fi curs puțintel pospai de zahăr. SADOVEANU, V. F. 129. 2. Strat subțire care acoperă un obiect. Cel dinții omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, și pe cărări era numai un pospai subțire. SADOVEANU, O. A. II 160. De-o săptămînă, pospaiul subțire de zăpadă se topea, îngheța, iar se dezmorțea la amiazi. C. PETRESCU, O. P. II 9. Domnul director nu ne îngăduia să rămînem de prînz în școală, să ne mîncăm la căldurică codrul de pline cu magiun ori un pospai de unt. I. BOTEZ, ȘC. 45. ◊ Fig. De o parte și de alta a drumului s-aștern holdele scăldate în pospaiul lunii. MIRONESCU, S. A. 70.

POSPĂÍ, pospăiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi ceva cu un strat subțire, a presăra, a așterne un strat subțire. Turcii șaica o umplea, Cu cărbuni o îndesa, Cu galbeni o pospăia. POP. ♦ Fig. A face un lucru de mîntuială, superficial. Numa o pospăit treaba. ȘEZ. XIX 12.

pospái (pop.) s. n.

pospăí (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pospăiésc, imperf. 3 sg. pospăiá; conj. prez. 3 să pospăiáscă

pospái s. n.

pospăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pospăiésc, imperf. 3 sg. pospăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. pospăiáscă

POSPÁI s. (reg.) ometiță, (prin Ban.) știup. (~ de făină, la moară.)

POSPÁI s. v. piscoaie, vrană.

pospái (-iuri), s. n. – 1. Praf (de făină). – 2. Aparență, lustru. – Mr. păspalu, megl. păspal’. Gr. și ngr. παστάλη (Miklosich, Etym. Wb., 233; Vasmer, Gr., 112; Scriban), cf. sb., cr. paspalj, paspalja. Der. din sb. posypati „a stropi” (Cihac, II, 213; Tiktin), din sb. (Candrea) sau din bg. paspali (Conev 87) pare mai îndoielnică. – Der. pospăi, vb. (a acoperi superficial, a presăra; a străluci la suprafață, a se preface), în care ar putea să fi intervenit sl. posypati, posypają „a presăra”; pospăială, s. f. (lustru).

POSPÁI n. 1) Pulbere de făină care se depune în timpul măcinatului pe obiectele din jur. 2) Strat subțire (de ceva) care acoperă un obiect. 3) v. POSPĂIALĂ. /<ngr. pospáli, sb. pospalj

A POSPĂÍ ~iésc tranz. 1) (obiecte) A acoperi cu un strat subțire. 2) fig. A realiza fără a depune toată străduința; a face superficial. /Din pospai

A SE POSPĂÍ mă ~iésc intranz. 1) reg. A ajunge la o situație materială relativ bună; a se înțoli. 2) pop. A-și potoli foamea cu te miri ce. /<sl. posypati

pospăí, pospăiésc și póspăi, vb. IV (înv. și reg.) 1. a acoperi, a așterne, a înveli, a presăra cu un strat de subțire, fin, superficial; a acoperi presărând. 2. a tencui, a fățăi. 3. a murdări. 4. (fig.; despre obiecte, treburi, sarcini etc.) a face, a executa în mod superficial, de mântuială sau cu greutate. 5. (despre alimente) a mânca repede, puțin, de ici si de colo, în silă; a frunzări, a pâșpăi. 6. (înv.; despre oameni) a învăța, a instrui, a pregăti superficial. 7. (refl.; fig.) a se îmbrăca sumar sau cu puțină cheltuială. 8. (în forma: pospăia) a face mai rar, mai moale, mai pufos, mai afânat (părul din țesături).

pospaiu n. 1. praf subțire ce iese la măcinatul făinei și care se depune în toate părțile prin moară; 2. prin analogie: pospaiu de plăcinte; 3. ceva ușor, subțire, mâncare puțină. [Macedo-rom. păspală = gr. mod. PASPÁLI, praf de făină].

pospăì v. 1. a stropi pe d’asupra; 2. a spoi pe d’asupra (și fig.): lume pospăită și deșartă AL.; 3. refl. a mânca puțin (doar s’alunge foamea); 4. a se îmbrăca cu puțină cheltueală. [Tras din pospaiu].

pospáĭ n., pl. urĭ (ngr. paspáli, vgr. paspále, pospaĭ [de unde și bg. paspal, sîrb. paspalj] supt infl. luĭ pospăĭesc, apoĭ ceh. posypka, nisip, colb ș. a. V. nisip). Praf supțire care se depune în toate părțile în moară: moraru e plin de pospaĭ. Fig. Ceva prea puțin, prea supțire: un pospaĭ de mîncare, de învățătură. – Și pospóĭ n., pl. tot urĭ. V. ometiță, pĭelm, sperlă.

pospăĭésc v. tr. (vsl. po-sypati, a stropi, supt infl. luĭ pospaĭ. V. nisip). Acoper cu un strat supțire de praf. Fig. Spoĭesc, daŭ un lustru înșelător: o lume pospăită. – Și -poĭesc. În Munt. și -păĭez și împ-. În Ps. S. 147, 6, póspăĭ, spulber.

pospai s. v. PISCOAIE. VRANĂ.

POSPAI s. (reg.) ometiță, (prin Ban.) știup. (~ de făină, la moară.)