politica definitie

39 definiții pentru politica

POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. ♦ Suprastructură a sistemului social, incluzând conștiința politică, relațiile politice, instituțiile și organizațiile politice. 2. Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1 ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
POLITICÁ, politicale, s. f. (Fam.; mai ales la pl.) Problemă politică; noutate politică. ♦ Stratagemă. ♦ (Adjectival; rar) Care ține de politică, privitor la politică. – Din ngr. politikí.
POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1. ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
POLITICÁ, politicale, s. f. (Fam.; mai ales la pl.) Chestiune politică; noutate politică. ♦ Stratagemă. ♦ (Adjectival; rar) Care ține de politică, privitor la politică. – Din ngr. politikí.
POLÍTIC, -Ă, politici, -e, adj. Care se referă la politică, care ține de politică. Alții participă la tumultul vieții din juru-le, se mișcă în arena politică. SADOVEANU, E. 30. Procesuri, intrigile politice mă cuprinseseră. NEGRUZZI, S. I 60. [Adunările] judecau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, O. II 13. Birou politic v. birou2. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Drepturi politice = drepturi care se referă la participarea cetățenilor la conducerea treburilor obștești. Drepturile politice sînt stabilite de Constituție. ▭ Om politic (și, învechit, substantivat, va.) = persoană a cărei principală ocupație este activitatea politică. Nimeni din politici nu mi-a mai scris de mult. BĂLCESCU, la GHICA, A. 606. Una din primele calități... ale unui politic adevărat este de a fi consecvent. id. ib. 689. Economie politică v. economie. Geografie politică = parte a geografiei care tratează despre modul de organizare socială și politică a statelor și a regiunilor de pe suprafața globului, despre relațiile politice dintre state.
POLITICÁ vb. I. Intranz. (Învechit; atestat numai la gerunziu) A face politică, a discuta politică. Îi eram vecin și petreceam zile întregi la Balta Liman, politicînd cu dînsul. GHICA, S. 370.
POLITICÁLE s. f. pl. (Învechit) Chestiuni politice. Sînt și eu un om de stat ca oricine și pot să ridic în spinare sarcina politicalelor. ALECSANDRI, T. 1235. Ce să scriu? Politicalele nu ne plac la amîndoi. NEGRUZZI, la TDRG. Au mai cinstit ei așa cîteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale. RUSSO, O. 111. (Adjectival, neobișnuit) De politică, referitor la politică. Socot că popii trebui să-și caute de slujbă, Iar nu să se îndese în trebi politicale. NEGRUZZI, S. II 177.
POLÍTICĂ, politici, s. f. 1. Activitate a puterii de stat în domeniul conducerii treburilor publice interne și externe; concepție care stă la baza acestei activități. Știința... a continuat zdrobirea lumii vechi, revoluționarea sau perfecționarea religiei, moralei, politicii, societății întregi. BĂLCESCU, O. II 9. (Urmat de determinări care arată natura, apartenența, sfera de activitate etc.) Războiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii războiului, s-a adus la cea mai mare perfecție de romîni. BĂLCESCU, O. I 27. 2. Atitudine și activitate (a unei persoane, a unui partid, a unui grup social etc.) în domeniul treburilor interne și externe. Nu se pricepe de loc în politică. GALACTION, O. I 92. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica, ca să se poată serios ocupa de speculații filozofice. RUSSO, S. 65. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la viața publică. 3. (Învechit) Politețe, gentilețe, curtoazie. S-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească. CARAGIALE, O. I 91. Frumoasă politică... Bravo!... vă duceți și mă lăsați în mijlocul drumului, de vă aștept un ceas. ALECSANDRI, T. 1047. Chiar și politica cere să mergem să-l salutăm. PANN, P. V. III 60. ◊ Loc. adv. Cu politică = politicos, delicat. Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei. ODOBESCU S. I 83. Duducile să-l poftească să șadă și să vorbească cu politică, pentru că nu-i un bucătar prost. KOGĂLNICEANU, S. 54. ♦ Dibăcie cu care se poartă cineva pentru a-și ajunge scopul.
POLITICÁ, politichez, vb. I. Intranz. (Înv.) A face politică, a discuta despre probleme politice. – Fr. politiquer.
polític1 adj. m., pl. polítici; f. polítică, pl. polítice
*polític2 s. n.
politicále (înv.) s. f. pl., art. politicálele
polítică s. f., g.-d. art. políticii; pl. polítici
polític adj. m., pl. polítici; f. sg. polítică, pl. polítice
politicále s. f. pl.
polítică s. f., g.-d. art. políticii; pl. polítici
POLÍTIC adj. (înv.) politicesc. (Doctrină ~.)
POLÍTIC adj. v. diplomatic.
POLÍTIC s. v. om politic, politician.
POLÍTICĂ s. 1. (înv.) politichie. (O ~ democratică.) 2. diplomație. (A uzat de o ~ inteligentă.)
POLÍTICĂ s. v. ceremonial, ceremonie, etichetă, protocol, regulă, ritual, rânduială, tipic.
SOCIAL-POLÍTIC adj. sociopolitic.
POLÍTIC, -Ă adj. Care aparține politicii, referitor la politică. ♦ Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; drepturi politice = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății; economie politică = v. economie. [Cf. fr. politique, lat. politicus, gr. politikos < polis – oraș].
POLÍTICĂ s.f. 1. Activitate a claselor sociale, a grupurilor sociale, în raport cu statul, determinată de interesele și de scopurile lor; activitate a organelor puterii și conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne și externe, care reflectă orânduirea socială și structura economică a țării; participare la treburile statului. 2. Fel de a înțelege și de a acționa într-un anumit domeniu al afacerilor publice. ♦ Dibăcie cu care se poartă cineva pentru a-și atinge scopul. [< fr. politique, it. politica, cf. germ. Politik, rus. politika < gr. politike – arta de a administra bine].
POLÍTIC, -Ă I. adj. referitor la politică. ♦ nivel ~ = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; om ~ = cel care își desfășoară activitatea în domeniul politicii (II, 1); drepturi če = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății II. s. f. 1. activitate a claselor, a grupurilor sociale în raport cu statul, determinată de interesele și de scopurile lor; activitate a organelor puterii și conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne și externe. 2. tactică, comportare, abilitate folosită de cineva pentru a-și atinge scopul. (< fr. politique, lat. politicus, gr. politikos, /II/ politike)
POLÍTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de politică; propriu politicii. Program ~.Drepturi ~ce drepturile cetățenilor de a participa la activitatea de conducere a statului. Om ~ persoană a cărei ocupație principală este activitatea politică. /<lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique
POLÍTICĂ ~ci f. 1) Totalitate de scopuri și obiective urmărite de clasele sau grupurile sociale în lupta pentru interesele lor, precum și metodele și mijloacele cu ajutorul cărora se ating aceste scopuri și obiective. ~ de democratizare. ~ de pace.~ vamală sistem de reglementare de către stat a importului și a exportului de mărfuri. ~ economică sistem de măsuri economice înfăptuite de un stat. 2) fam. Manieră de a acționa pentru atingerea unui scop. /<lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique
politic a. 1. relativ la guvernul unui Stat; 2. care se ocupă cu afaceri publice: om politic; 3. fig. care recurge la ocoluri sau prefăcătorie. ║ m. 1. cel ce cunoaște afacerile publice și guvernul unui Stat: un politic profund; 2. fig. om fin, dibaciu, prefăcut.
politicale f. pl. fam. noutăți politice.
politică f. 1. arta de a guverna afacerile unui Stat; 2. cunoașterea dreptului public și internațional; 3. se zice de afacerile publice, de evenimentele politice: politica absorbia atențiunea generală; 4. sistemă generală ce adoptă un guvern; 5. fam. abilitate, fineță în purtare.
*polític, -ă adj. (vgr. politikós, d. pólis, oraș). Relativ la guvernarea uneĭ țărĭ, la stat: instituțiunĭ, chestiunĭ politice. Care se amestecă în afacerile statuluĭ: om politic. Fig. Fin, șiret, diplomat: fiĭ politic! Drepturĭ politice, dreptu de a fi funcționar public, de a vota p. parlament ș. a. Economia politică, știința care tratează despre bogăția publică și arta de a o administra. S. m. Om politic: Alexandru Lahovarĭ a fost un ilustru politic. S. f., pl. ĭ. Arta de a guverna statu: politica conservatoare disprețuĭește plebea venală; politica internă și externă. Afacerile statului politica îĭ pasiona pe toțĭ. Fig. Agilitate, fineță în purtare: puțină politică e necesară pentru a ajunge maĭ sus. A face politică, a te amesteca orĭ a te interesa de afacerile statuluĭ (Vechĭ [d. rus. politika], „politeță, ceremonial, etichetă”). Adv. Din punct de vedere politic. În mod politic.
*politicále f. pl. (ngr. politiká, n. pl. de la politikós, politic). Fam. saŭ iron. Politice, lucrurĭ politice: a vorbi politicale.
POLITIC adj. (înv.) politicesc. (Doctrină ~.)
politic adj. v. DIPLOMATIC.
politic s. v. POLITICIAN.
POLITICĂ s. 1. (înv.) politie. (O ~ democratică.) 2. diplomație. (A uzat de o ~ ingenioasă.)
politică s. v. CEREMONIAL. CEREMONIE. ETICHETĂ. PROTOCOL. REGULĂ. RITUAL. RÎNDUIALĂ. TIPIC.
ACADEMIA DE STUDII SOCIAL-POLITICE, instituție cu un accentuat caracter politic creată în 1945 pentru pregătirea și perfecționarea activiștilor de partid, de stat ș.a. Și-a încetat activitatea în dec. 1989. Cunoscută sub numele de Academia „Ștefan Gheorghiu”.
navetist politic expr. (pub., peior.) politician oportunist, care trece dintr-un partid în altul în funcție de conjunctură și interesele sale de moment.

politica dex

Intrare: politic
politic adjectiv
Intrare: politică
politică substantiv feminin
Intrare: politica (s.f.)
politica s.f. substantiv feminin plural
Intrare: politica (vb.)
politica vb. verb grupa I conjugarea a II-a