poetic definitie

2 intrări

21 definiții pentru poetic

POÉTIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi motiv de inspirație; p. ext. impresionant, fermecător. 3. S. f. (Și adjectival, în sintagma artă poetică) Tratat despre creația poetică; ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă de creația poetică. 4. S. f. Ansamblu de forme și de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. – Din ngr. poiitilós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.
POÉTIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi motiv de inspirație; p. ext. impresionant, fermecător. 3. S. f. (Și adjectival, în sintagma artă poetică) Tratat despre creația poetică; ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă de creația poetică. 4. S. f. Ansamblu de forme și de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. – Din ngr. poiitilós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.
POÉTIC, -Ă, poetici,-e, adj. 1. Care e propriu poeziei, care ține de poezie sau se referă la poezie. În opera sa poetică, Șevcenko a cîntat deseori la început slava de odinioară a căzăcimii libere de la Nipru. SADOVEANU, B. 248. Versul iubirii duios străbate, Focul poetic e răpitor. ALECSANDRI, P. A. 90. Ne-au mai rămas de la Miron [Costin] și niște încercări poetice, cele dintîi de acest fel ce cunoaștem în limba romînească. BĂLCESCU, O. I 187. ◊ Licență poetică v. licență. Artă poetică = ansamblu de reguli pentru alcătuirea operelor literare; poemă în care un scriitor își expune concepția sa asupra creației poetice. Figură poetică v. figură (5). 2. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi cîntat de poeți; frumos, încîntător, minunat. O toamnă blîndă. învăluia poeticele ținuturi ale Moldovei de sus. SADOVEANU, O. VI 525. Poziția Petrii e foarte poetică. NEGRUZZI, S. I 196. ◊ (Adverbial) Casa în care locuiesc e poetic așezată deasupra unui pîrău, la marginea satului. SADOVEANU, O. VIII 176.
poétic adj. m., pl. poétici; f. poétică, pl. poétice
poétic adj. m., pl. poétici; f. sg. poétică, pl. poétice
LICENȚĂ POÉTICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobozenie.
POÉTIC adj. (înv.) poeticesc. (O imagine ~.)
POÉTIC s. v. poet.
Poetic ≠ apoetic
POÉTIC, -Ă adj. 1. Propriu, caracteristic poeziei, de poezie. ◊ Artă poetică v. artă; licență poetică v. licență. 2. (Fig.) Propriu a inspira un poet; (p. ext.) încântător, minunat. // s.n. Categorie estetică desemnând genul poetic. [Pron. po-e-, pl. -ci, -ce. / < lat. poeticus, cf. fr. poétique].
POÉTIC, -Ă I. adj. 1. propriu poeziei. 2. (fig.) demn a inspira un poet; (p. ext.) încântător, expresiv, plastic, sensibil, liric. II. s. n. categorie estetică desemnând genul poetic. III. s. f. 1. ramură a teoriei literaturii care tratează despre creația poetică. ◊ tratat despre creația poetică. 2. sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. parte a lingvisticii care se ocupă cu raporturile dintre funcția poetică și celelalte funcții ale limbajului. (< fr. poétique, lat. poeticus, it. poetico, gr. poietikos)
-POIÉTIC, -POIÉZĂ elem. „care generează”, „apariție, formare, generare”. (< fr. -poïétique, -poïèse, cf. gr. poietikos, poiesis)
POÉTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de poezie; propriu poeziei. Imagine ~că.Licență ~că v. LICENȚĂ. 2) fig. Care este plin de poezie; care încântă prin frumusețe și prin farmec. /<ngr. poiitikós, lat. poeticus, poetica, fr. poétique
poetic a. care privește poezia, care e propriu poeziei: stil poetic.
*poétic, -ă adj. (lat. poéticus, d. vgr. poietikós). Relativ la poezie: formă poetică. Frumos par’c’ar fi în poezie: descriere poetică. Licență poetică, abatere de la regulele limbiĭ saŭ versurilor. S. f. Știința care arată regulele poeziiĭ. Carte în care-s scrise aceste regule; poetica luĭ Aristotele, Orațiŭ, Boileau. Adv. În mod poetic: a scris poetic. La Cant. poétic (subst.), poet.
LICENȚĂ POETICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobozenie.
POETIC adj. (înv.) poeticesc. (O imagine ~.)
poetic s. v. POET.
POÉTIC, -Ă adj. (< lat. poeticus, cf. fr. poétique): în sintagmele cuvânt poetic, limbaj poetic, plural poetic, stil poetic și text poetic (v.).
-POIETIC (-POETIC) „care produce, care generează”. ◊ gr. poietikos „care face, care creează” > fr. -poiétique, engl. -poietic, germ. -poetisch, it. -poietico > rom. -poietic și -poetic.
definiție oratorică (sau poetică), figură de stil care constă în definirea obiectului cu ajutorul unor imagini poetice; în primul rând: omeoza sau comparația (P): „Sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul n-o mai vezi.” (Pop). D. oratorică este o formă scurtă, lapidară, ca o maximă sau sentință: „E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee. Ideea, ca și lupta și pâinea,-i tot femeie.” (T. Arghezi) Definiția poetică a stilului lui Rebreanu, care se datorește lui G. Călinescu: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării.” D. oratorică poate îmbrăca și o formă compozițională, cum ar fi schița-anecdotă: „- Cum vi se pare Schönberg – a fost întrebat autorul lui Pygmalion cu ocazia unui concert al Filarmonicii din Londra. – Un imens frig polar, care amintește de primele sau, dacă vreți, de ultimele dimineți ale lumii, a răspuns Shaw. – Dar Debussy? – Urma vântului care a trecut peste tărâmuri îndepărtate, a furat ce-a putut din palmieri și din porturile meridionale, risipindu-le esențele în arpegii și pianissime lunare.” (G. Sbârcea)

poetic dex

Intrare: poetic
poetic adjectiv
Intrare: poietic
poietic
poetic suf.