POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remușcări, a se căi pentru o faptă, o greșeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-și mărturisească păcatele sau greșelile și să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. – Din sl. pokajati sen.

POCĂÍRE s. f. Faptul de a se pocăi. – V. pocăi.

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remușcări, a se căi pentru o faptă, o greșeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-și mărturisească păcatele sau greșelile și să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. – Din sl. pokajati sen.

POCĂÍRE, pocăiri, s. f. Faptul de a se pocăi. – V. pocăi.

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și recunoaște greșelile comise și a căuta prin post și rugăciuni să obțină iertarea păcatelor; a se căi. Vreau să mă pocăiesc și să mă fac călugăr. GALACTION, O. I 251. Pepelea zice: domnule părinte!... tare aș voi să mă pocăiesc și eu. SBIERA, P. 8. 2. (Sens curent) A-i părea rău, a avea remușcări, a regreta ceva. Lui, ca bărbat, la ce-i folosește frumusețea? La nimic! Și iaca: el îi frumos, iar dînsa Luîndu-și însă seama îndată, își făcea cruce și se pocăia. GALAN, Z. R. 178. Frumoasă nuntă-și făcea Și numai atunci mai bea, Apoi mi se pocăia, Băutură nu mai bea. TEODORESCU, P. P. 667. ♦ Tranz. fact. (Rar) A face pe cineva să se căiască de o greșeală sau de un păcat, a aduce pe cineva pe calea cea bună. Arză-te focul urît, Pe toate le-ai norocit, Pe mine m-ai pocăit; La toate le-ai dat noroc Pe mine m-ai ars în foc. BIBICESCU, P. P. 202. Aici șăde sf. Vinete, cumătre; așteapt-o că vine... ori vîrî-te să te pocăiască. ȘEZ. II 188.

POCĂÍRE s. f. Faptul de a se pocăi; pocăință.

pocăí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pocăiésc, imperf. 3 sg. pocăiá; conj. prez. 3 să pocăiáscă

pocăíre s. f., g.-d. art. pocăírii

pocăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pocăiésc, imperf. 3 sg. pocăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. pocăiáscă

pocăíre s. f., g.-d. art. pocăírii

POCĂÍ vb. 1. v. căi. 2. (BIS.) a se căi, (înv.) a se spăsi.

pocăí (pocăiésc, pocăít), vb. refl. – 1. A se căi, a face penitență. – 2. (Vb. activ) A duce la căință. Sl. pokajati (Miklosich, Slaw. Elem., 37). – Der. pocăință (var. înv. poca(i)anie, pocanie), s. f. (regret, căință).

A SE POCĂÍ mă ~iésc intranz. 1) rel. A-și recunoaște păcatele făcute, cerând iertare de la providență. 2) A avea remușcări; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. /<sl. pokajati sen

pocăí, pócăi, vb. IV (înv.) a ciocăni.

pocăì v. a se căi cu totul: pocăiți-vă. [Slav. POKAITĬ].

pocăĭésc (mă) v. refl. (vsl. pokaĭati sen, a se pocăi. V. căĭesc). Fac penitență, regret păcatele făcute și nu le maĭ fac: acest vinovat s’a pocăit adevărat.

POCĂI vb. 1. a se căi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrînge, a jeli, a jelui, a se scîrbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. (BIS.) a se căi, (înv.) a se spăsi.