pociumb definitie

12 definiții pentru pociumb

POCIÚMB, pociumbi, s. m. (Înv. și pop.) 1. Fiecare dintre parii lungi care servesc la susținerea sau la fixarea unui gard, a unui perete, a unor plante etc.; țăruș, stâlp. ♦ Spec. Lemnul în jurul căruia se rotește vârtelnița. 2. (Înv. și reg.) Trunchi de copac rămas în pământ după tăiere; butuc. – Et. nec.
POCIÚMB, pociumbi, s. m. (Înv. și pop.) 1. Fiecare dintre parii lungi care servesc la susținerea sau la fixarea unui gard, a unui perete, a unor plante etc.; țăruș, stâlp. ♦ Spec. Lemnul în jurul căruia se rotește vârtelnița. 2. (Înv. și reg.) Trunchi de copac rămas în pământ după tăiere; butuc. – Et. nec.
POCIÚMB, pociumbi, s. m. 1. Par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; țăruș. Purcelul vru să plece după stăpînă-șa, dar, legat cu sfoară de un pociumb, trebui să-și oprească avîntul. REBREANU, R. I 147. Rămas singur, înțepeni un cap al butucului de un pociumb. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 68. Cioplea frigarea și pociumbii pentru ceaun. SLAVICI, N. I 333. 2. Fiecare dintre parii lungi pe care se împletesc nuielele unui gard sau ale unui perete de casă. Calul tău, ce l-ai legat, De pociumbul gardului în mijlocul satului. MARIAN, S. 365. 3. Parul din mijlocul unei arii de treierat cu cai; steajăr.Lemnul în jurul căruia se învîrtește vîrtelnița. – Variantă: pociúmp (RETEGANUL, P. IV 74) s. m.
POCIÚMP s. m. v. pociumb.
pociúmb (înv., pop.) s. m., pl. pociúmbi
pociúmb s. m., pl. pociúmbi
POCIÚMB s. v. bârnă, buștean, butuc, fus, grindă, par, parmac, pripon, stâlp, țăruș.
pociumb m. 1. Mold. Tr. par scurt: calul tău... legat de pociumbul gardului POP.; 2. (Gorj) fusul vârtelniței. [V. ciump (cu prefixul intensiv slav. PO)].
pocĭúmb (sud) și -mp (nord) m. (po- și cĭump). Țăruș, par gros, stîlp: pocĭumbu ariiĭ (steajăru), al vîrtelnițeĭ (stîrcĭogu). Fig. Om îndesat, ghindoc, dop, bursuc: Om mic, îndesat ca un pocĭump (VR. 1910, 6, 289). – În vest clocímp, -cĭúmp, -cĭúmb (GrS. 1937, 246), cĭot, nod.
pociumb s. v. BÎRNĂ. BUȘTEAN. BUTUC. FUS. GRINDĂ. PAR. PARMAC. PRIPON. STÎLP. ȚĂRUȘ.
pociúmp, pociumpi, (pociumb), s.n. – Țăruș, par, stâlp (ALRRM, 1971: 282): „Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu, 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); cf. germ. Baumstumpf „partea puțin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Țurcanu, 2005: 21). Cuv. rom. > magh. pocsumb (Bakos, 1982).
pociúmp, -i, (pociumb), s.n. – Țăruș, par, stâlp (ALR 1971: 282): „Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); Cf. germ. Baumstumpf „partea puțin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Țurcanu 2005: 21); Cuv. rom. preluat în magh. (pocsumb) (Bakos 1982).

pociumb dex

Intrare: pociumb
pociump substantiv masculin
pociumb substantiv masculin