plural definitie

17 definiții pentru plural

PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ◊ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ◊ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.
PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ◊ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ◊ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.
PLURÁL, plurale, adj. (Gram.) Care arată că e vorba de mai multe ființe sau lucruri. Număr plural. ♦ (Substantivat) Categorie gramaticală care arată că e vorba de două sau mai multe ființe sau lucruri. Pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul. Graur, F. L. 169. În flexiunea substantivului observăm răspîndirea tot mai mare a pluralului în -i la feminine (în locul desinenței -e). IORDAN, L. R. 9.
plurál1 adj. m., pl. pluráli; f. plurálă, pl. plurále
plurál2 s. n., pl. plurále
plurál adj. m., pl. pluráli; f. sg. plurálă, pl. plurále
plurál s. n., pl. plurále
PLURÁL adj. v. complex, multilateral, plurivalent, polivalent.
Plural ≠ singular
PLURÁL adj., s. n. (categorie gramaticală) care indică două sau mai multe ființe, lucruri de același fel. (< lat. pluralis, germ. Plural)
plurál (-luri), s. n.1. Categorie gramaticală care arată că este vorba de mai multe obiecte, ființe etc. – 2. (Adj.) Care indică o pluralitate. Lat. pluralis (sec. XIX). Ca adj. nu se folosește la f.Der. pluralitate, s. f., din fr.
PLURÁL ~ă (~i, ~e) și substantival: (Număr) ~ formă a categoriei gramaticale a numărului care indică că este vorba de două sau mai multe persoane ori lucruri (de același fel). /<lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural
plural a. Gram. relativ la mai mulți. ║ n. număr plural.
*plurál, -ă adj. (lat. pluralis, d. plus, pluris, maĭ mult). Care conține maĭ multe unitățĭ: vot plural (adică o persoană cu maĭ multe voturĭ). Gram. Care arată că-s doĭ saŭ maĭ mulțĭ: oamenĭ e un cuvînt la număru plural. S. n., pl. e și urĭ. Număru plural (numit și înmulțit): om face pluralu oamenĭ, el vorbește la plural. V. singular.
plural adj. v. COMPLEX. MULTILATERAL. PLURIVALENT. POLIVALENT.
PLURÁL, -Ă adj. (< lat. pluralis. cf. it. plurale): în sintagma număr plural (v.).
PLURÁL s. n. (< lat. pluralis, cf. it. plurale, fr. pluriel, germ. Plural): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: mulți oameni, multe case (multe becuri), oameni, case (becuri) etc. ◊ ~ al modestiei: p. folosit spontan, mai ales în limba populară, în locul singularului, atunci când vorbitorul evită, din modestie, să vorbească despre sine la persoana I singular, cu un interlocutor căruia îi acordă considerație sau socotit de el superior, ca în exemplele „Ce vrei tu? – Noi? Bună pace!...” (M. Eminescu); „Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare? – Îl vedem, cucoane” (Ion Creangă). ◊ ~ al autorului: p. folosit deliberat în locul singularului, în operele științifice, publicistice și oratorice, ca în exemplul „Noi credem că această singură doină plătește cât Rossi întreg al D-lui N. Blaremberg” (B. P. Hasdeu). ◊ ~ al autorității (al majestății): p. folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele, sau în noile acte oficiale, când autoritățile vorbesc tot în numele lor, ca în exemplele „Noi, comisarul secției 55... constatând următoarele...” (I. L. Caragiale); „Noi, primarul municipiului București.... decidem...”. ◊ ~ al solidarității: p. folosit în locul singularului, în adresarea părinților către copii, ca în exemplul „Noi suntem copii cuminți și nu ne ducem la fereastră!”. ◊ ~ al politeții (al reverenței): p. folosit în locul singularului, într-o adresare respectuoasă către cineva, ca în exemplele „Sunteți un om cumsecade”, „Dumneavoastră aveți dreptate”. ◊ ~ poétic: p. folosit de poeți în operele lor pentru a sugera un anumit lucru, pentru a sublinia o anumită idee. Este frecvent în poezia latină, dar nu lipsește nici din cea românească: „Priami... regna” („regatele lui Priam”); „...cineres... animae... umbrae paternae” („...cenușile... sufletele... umbrele părintești”) în Eneida lui Virgiliu; încântări, în poezia lui Al. Macedonski, amurguri, în poezia lui O. Goga etc. Îl întâlnim magistral ilustrat și în proza lui M. Sadoveanu: „Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi”.

plural dex

Intrare: plural
plural adjectiv substantiv neutru