pliocen definitie

15 definiții pentru pliocen

PLIOCÉN, -Ă, plioceni, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține neogenului, care se referă la neogen. 2. S. n. Etajul superior al neogenului, reprezentat, în partea de vest îs Europei, prin depozite marine, iar în cea de est prin depozite lacustre și uneori prin zăcăminte de cărbuni și petrol. 3. S. n. Serie de strate geologice din pliocen (2). [Pr.: pli-o-] – Din fr. pliocène.
PLIOCÉN, -Ă, plioceni, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține celei de-a doua epoci a neogenului, care se referă la această epocă. 2. S. n. A doua epocă a neogenului, situată intre miocen și perioada cuaternară, reprezentată, în partea de vest a Europei, prin depozite marine, iar în cea de est prin depozite lacustre. 3. S. n. Serie de straturi geologice din pliocen (2). [Pr.: pli-o-] – Din fr. pliocène.
PLIOCÉN s. n. (Geol.) Epoca superioară a neogenului (ale cărei straturi cuprind cele mai importante zăcăminte de petrol din țara noastră). – Pronunțat: pli-o-.
pliocén1 (pli-o-) adj. m., pl. pliocéni; f. pliocénă, pl. pliocéne
pliocén2 (pli-o-) s. n.
pliocén adj. m. (sil. pli-o-), pl. pliocéni; f. sg. pliocénă, pl. pliocéne
pliocén s. n. (sil. pli-o-)
PLIOCÉN s.n. (Geol.) Epoca (seria) superioară a neogenului. // adj. Care aparține acestei epoci. [Pron. pli-o-. / < fr. pliocène, cf. gr. pleion – mai mare, kainos – recent].
PLIOCÉN, -Ă adj., s. n. (din) epoca superioară a neogenului. (< fr. pliocène)
PLIOCÉN1 n. geol. 1) Perioada a doua a neogenului, situată între miocen și pleistocen și caracterizată prin depozite marine sau lacustre. 2) Ansamblu de straturi ale scoarței terestre datând din această perioadă. [Sil. pli-o-] /<fr. pliocene
PLIOCÉN2 ~ă (~i, ~e) Care ține de perioada a doua a neogenului; din perioada a doua a neogenului. [Sil. pli-o-] /<fr. pliocene
pliocen a. și n. Geol. se zice de pătura terțiară ce conține fosilele cele mai recente.
*pliocén, -ă (d. vgr. pleion, maĭ mult, și kainós, recent. V. eo- și mio-cen). Geol. Care e cel maĭ noŭ din cele treĭ straturĭ ale terțiaruluĭ și care conține fósilele cele maĭ recente. S. n. Pliocenu.
PLIOCEN, etajul superior al Neogenului (ultima parte a Terțiarului), reprezentat în partea vestică a Europei prin depozite marine, iar în cea estică prin depozite lacustre; uneori conține zăcăminte de cărbuni și petrol. A durat c. 5 milioane. În P. au apărut forme ale genului Australopithecus, precursori primitivi ai omului.
PLIO- „superior, mai apropiat”. ◊ gr. pleion „mai mult, mai mare” > fr. plio-, engl. id. > rom. plio-. □ ~cen (v. -cen1), adj., s. n., 1. s. n., Epocă (serie) superioară a neogenului, reprezentată prin depozite marine sau lacustre. 2. adj., Care aparține acestei epoci; ~pitec (v. -pitec), s. m., maimuță antropomorfă cu caractere apropiate de ale gibonului actual, cunoscută din miocenul european.

pliocen dex

Intrare: pliocen
pliocen adjectiv substantiv neutru
  • silabisire: pli-o-