plenitudine definitie

11 definiții pentru plenitudine

PLENITÚDINE s. f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate; p. ext. desăvârșire. ◊ Plenitudine vocalică = perceptibilitate sau audibilitate a unei vocale, putere sonoră a unei vocale. – Din fr. plénitude, lat. plenitudo, -inis.
PLENITÚDINE s. f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate; p. ext. desăvârșire. ◊ Plenitudine vocalică = perceptibilitate sau audibilitate a unei vocale, putere sonoră a unei vocale. – Din fr. plénitude, lat. plenitudo, -inis.
PLENITÚDINE s. f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate. Printr-o diferențiere individuală, proprie creației de geniu, realismul povestitorilor romîni din veacul al XIX-lea atinge neașteptata lui plenitudine în opera lui I. L. Caragiale. VIANU, A. P. 123.
plenitúdine s. f., g.-d. art. plenitúdinii
plenitúdine s. f., g.-d. art. plenitúdinii
PLENITÚDINE s. 1. v. deplinătate. 2. v. desăvârșire.
PLENITÚDINE s.f. Dezvoltare completă; deplinătate, totalitate. [Cf. it. plenitudine, fr. plénitude, lat. plenitudo].
PLENITÚDINE s. f. însușire, stare a ceea ce este deplin; deplinătate, desăvârșire, totalitate. (< fr. plénitude, lat. plenitudo)
PLENITÚDINE f. Caracter deplin; plinătate; deplinătate. /<fr. plénitude, lat. plenitudo, ~inis
*plenitúdine f. (lat. plenitúdo, -údinis). Deplinătate, totalitate. Abundanță.
PLENITUDINE s. 1. deplinătate, integritate. (În ~ facultăților mintale.) 2. deplinătate, desăvîrșire, plinătate, (înv.) plinăciune, plineală. (Sentiment de ~.)

plenitudine dex

Intrare: plenitudine
plenitudine substantiv feminin