PLEÁVĂ s. f. I. 1. Resturi de spice sau de păstăi rezultate din treieratul cerealelor sau al leguminoaselor. ♦ Fig. Ceea ce este lipsit de valoare, de importanță; lucru de nimic. 2. Fig. Om de nimic; lepădătură, drojdia societății. II. (Iht.) Plevușcă. – Din sl. plĕva.

PLEÁVĂ s. f. I. 1. Rămășițe de spice sau de păstăi rezultate din treieratul cerealelor sau al leguminoaselor. ♦ Fig. Ceea ce este lipsit de valoare, de importanță; lucru de nimic. 2. Fig. Om de nimic; lepădătură, drojdia societății. II. (Iht.) Plevușcă. – Din sl. plĕva.

PLEÁVĂ, (rar) pleve, s. f. (Cu sens colectiv) 1. Ceea ce rămîne din învelișul boabelor de cereale treierate, din sfărîmăturile tecilor de leguminoase etc. și e folosit uneori ca hrană a animalelor. Și vezi, calcă mai de sus, să nu-ți intre pleavă în pantofi. PREDA, Î. 11. Firele de pleavă intraseră unul lîngă altul, cu țepile-n sus, dese ca o perie, în părul babei și al moșneagului. CAMILAR, N. I 314. Risipite se-mprăștie-a dușmanilor șiraguri Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată – Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Pleava aurie de albine a fost deasupra noastră. SADOVEANU, A. E. 205. ◊ Fig. Ceea ce este lipsit de valoare. O, tu crai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. (Rar) A vorbi (sau a spune) pleve = a vorbi lucruri de nimic,: fleacuri, prostii. Nu-mi grăi pleve. ȘEZ. IX 148. 2. Fig. Om de nimic, decăzut, lepădătură; drojdia societății. [În «Momentele» lui Caragiale] pleava societății bucureștene era vânturată cu o vervă satirică extraordinară. SADOVEANU, E. 152. Pleava tavernei niciodată nu îndrăznea să ocupe vreun scaun la masa din fund. BART, E. 324.

pleávă s. f., g.-d. art. plévei

pleávă s. f., g.-d. art. plévei

PLEÁVĂ s. (pop.) vânturătură, (reg.) ciuruială, codină, târnomată, zoană, (prin vestul Transilv.) târn. (~ de la treieratul cerealelor.)

PLEÁVĂ s. v. fufă, lepădătură, năgară, neghină, plevușcă, zâzanie.

pleávă s. f. – 1. Rămășițe de spice sau de păstăi, tărîțe. – 2. Drojdie, sediment. – Megl. pleavă. Sl. (bg.) plĕva „paie” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 263; Conev 72), cf. mag. polyva, sb. pleva, și plivi. – Der. plevaiță (var. pleviță), s. f. (Plantă, Xeranthemum annuum); plevniță, s. f. (magazie de pleavă), din sl. plĕvĭnica; plevos, adj. (tărîțos); plevușcă, s. f. (pește, Leucaspius delineatus; alevin; pești mici; gloată, plebe); pleviță, s. f. (plevușcă), în Munt., prin schimb de suf. al cuvîntului anterior (după Scriban, din sb. pijavica „lipitoare”); plimnicer(iu), s. n. (Trans., șopron), probabil în loc de *plevnicer, cf. pleșnicar.

PLEÁVĂ f. 1) Rămășițe constând din fărâme de spice, paie sau păstăi, provenite din treieratul cerealelor sau leguminoaselor (folosite în special ca furaj). 2) fig. (cu sens colectiv) Totalitate a elementelor degradate ale unei societăți; putregai; drojdie. /<sl. plĕva

pleavă f. 1. partea suflată de vânt a grâului vânturat; 2. fig. lepădătură: pleava societății. [Slav. PLIEVA].

pleávă f., pl. evĭ (vsl. bg. pleva, sîrb. pleva, paĭe, pleavă, V. plevușcă, plivesc). Gunoiu (paĭele, pojghițele) rămas de la cereale după vînturare. Fig. Lepădătură, gunoĭ social: acest om e pleava societățiĭ.

pleavă s. v. FUFĂ. LEPĂDĂTURĂ. NĂGARĂ. NEGHINĂ. PLEVUȘCĂ. ZÎZANIE.

PLEAVĂ s. (pop.) vînturătură, (reg.) ciuruială, codină, tirnomată, zoană, (prin vestul Transilv.) tîrn. (~ de la treieratul cerealelor.)

pleavă s. f. sg. monede, mărunțiș.