piuit definitie

2 intrări

21 definiții pentru piuit

PIUÍ, pers. 3 píuie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre puii păsărilor) A scoate piuituri; a piscui. ♦ (Mai ales despre un corp care străbate aerul cu viteză) A șuiera, a țiui. [Pr.: pi-u-] – Din piu.
PIUÍT s. n. Faptul de a piui. 1. Strigăt caracteristic scos de păsări, mai ales de puii acestora; piuitură (1). ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-i pieri cuiva pofta de vorbă; a-și pierde curajul (de uimire, de spaimă etc.). A-i lua (sau a tăia, a curma) (cuiva) piuitul = a) a reduce (pe cineva) la tăcere, a lăsa (pe cineva) perplex, a pune cu botul pe labe; b) (rar) a ucide pe cineva. 2. Sunet subțire și ascuțit; piuitură (2), țiuitură. [Pr.: pi-u-] – V. piui.
PIUÍ, pers. 3 píuie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre puii păsărilor) A scoate piuituri; a piscui. ♦ (Mai ales despre un corp care străbate aerul cu viteză) A șuiera, a țiui. [Pr.: pi-u-] – Din piu.
PIUÍT s. n. Faptul de a piui. 1. Strigăt caracteristic scos de păsări, mai ales de puii acestora; piuitură (1). ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-i pieri cuiva pofta de vorbă; a-și pierde curajul (de uimire, de spaimă etc.). A-i lua (sau a tăia, a curma) (cuiva) piuitul = a) a reduce (pe cineva) la tăcere, a lăsa (pe cineva) perplex, a pune cu botul pe labe; b) (rar) a ucide pe cineva. 2. Sunet subțire și ascuțit; piuitură (2), țiuitură. [Pr.: pi-u-] – V. piui.
PIUÍ, pers. 3 piuie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) A produce sunetul ascuțit caracteristic puilor de pasăre. Tot satul acela era pustiu de oameni și pretutindeni piuiau puii. CAMILAR, N. I 401. Aerul era jilav, mirosul rășinii aspru. O pasăre. foșni din aripi și pitii somnoros. C. PETRESCU, Î. II 13. Doi puișori. clipesc din ochi somnoroși – ș-odată tresar cînd vine rîndunica, lacomi și speriați își întind spre ea pliscurile mari căscate și piuie. VLAHUȚĂ, O. A. II 176. ♦ (Despre un corp care străbate aerul cu viteză mare) A șuiera, a țiui. Tunurile detunau... Pe sus piuiau proiectilele. SANDU-ALDEA, U. P. 136. Cei cu praștia-și ascultau piatra cum piuia ca un glonț scăpat din carabină. DELAVRANCEA, S. 266. – Pronunțat: pi-u-i.
PIUÍT s. n. Faptul de a piui; piuitură. Cobăile... au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit, măcăit, gîgîit. PETRESCU, R. DR. 49. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-și pierde pofta de vorbă; a-și pierde puterea, curajul, a încremeni (de spaimă, de uimire etc.). Cînd Fira și-a dat seama, piuitul ei a pierit. PAS, Z. I 127. Să-i iei cu repedea că le piere piuitu. VLAHUȚĂ, O. A. 160. A-i lua (cuiva) piuitul = a) a-l reduce la tăcere, a i-o tăia scurt, a i-o reteza. Revoluția din București să fie ca un fel de oaste neașteptată, care cade în spate domnitorului cînd ai lui luptă în altă parte, și-l zăpăcește, de-i ia piuitul. CAMIL PETRESCU, O. II 141; b) (rar) a ucide pe cineva. – Pronunțat: pi-u-.
piuí (a ~) (pi-u-) vb., ind. prez. 3 píuie, imperf. 3 sg. piuiá; conj. prez. 3 să píuie
piuít (pi-u-) s. n.
piuí vb. (sil. pi-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. píuie, imperf. 3 sg. piuiá
piuít s. n. (sil. pi-u-); pl. piuíturi
PIUÍ vb. 1. (reg.) a pieuna, a pioci, a piscui. (Puii de găină ~.) 2. v. țiui.
PIUÍT s. 1. piuire, piuitură, (reg.) pieunat, piscuit. (~ul puilor de găină.) 2. v. țiuitură.
A PIUÍ pers. 3 píuie intranz. 1) (mai ales despre puii de pasăre) A emite sunete caracteristice, subțiri și prelungi; a piscui. 2) (despre obiecte în zbor) A produce un sunet prelung și ascuțit (străbătând aerul cu mare viteză); a șuiera. Gloanțele piuie. [Sil. pi-u-] /Din piu
PIUÍT ~uri n. 1) v. A PIUI. 2) Strigăt caracteristic scos de păsări, mai ales de puii acestora. [Sil. pi-u-] /v. a piui
piuì v. 1. a striga, vorbind de pui de păsări; 2. a da un sunet ascuțit. [Onomatopee: piu piu!].
píuĭ și -ĭésc, a v. intr. (imit. ca și chiuĭ). Munt. Piscuĭ, fac piŭ-piŭ, vorbind de puiĭ de păsărĭ.
piuít n., pl. urĭ. Acțiunea de a piui. Piuitură: se aude un piuit. A-ĭ lua cuĭva piuitu (Fam. Iron.), a-ĭ lua graĭu, a-l ucide.
PIUI vb. 1. (reg.) a pieuna, a pioci, a piscui. (Puii de găină ~.) 2. a șuiera, a țiui, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.)
PIUIT s. 1. piuire, piuitură, (reg.) pieunat, piscuit. (~ puilor de găină.) 2. piuitură, șuierat, șuierătură, țiuit, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului.)
a lua cuiva piuitul expr. 1. a ucide, a omorî (pe cineva). 2. a i-o reteza scurt, a lăsa (pe cineva) fără replică.
piui, piui v. i. (intl.) a mărturisi.

piuit dex

Intrare: piui
piui verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
  • silabisire: pi-u-
Intrare: piuit
piuit