pian definitie

25 definiții pentru pian

PIÁN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță așezată pe trei picioare și dintr-o serie de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele acționate prin apăsarea unor clape; clavir, pianoforte. ◊ Pian automat (sau electric) = pian acționat de un mecanism (alimentat la curentul electric), care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri speciale de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivelă = pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 2. Arta de a interpreta o compoziție muzicală la un pian (1). [Var.: (rar) piáno s. n.] – Din germ. Piano, fr. piano, it. piano[forte].
PIÁNO2 s. n. v. pian.
PIÁN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță așezată pe trei picioare și dintr-o serie de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele acționate prin apăsarea unor clape; clavir, pianoforte. ◊ Pian automat (sau electric) = pian acționat de un mecanism (alimentat la curentul electric), care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri speciale de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivelă = pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 2. Arta de a interpreta o compoziție muzicală la un pian (1). [Var.: (rar) piáno s. n.] – Din germ. Piano, fr. piano, it. piano[forte].
PIÁNO2 s. n. v. pian.
PIÁN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanță făcută din lemn, așezată orizontal pe 3 picioare, și dintr-o serie de coarde metalice care, fixate pe cadrul cutiei, vibrează prin apăsarea unor clape, putînd produce diferite sunet (v. clavir); (impropriu) pianină. Ședea la pian și cînta o mazurcă. DUMITRIU, N. 41. Ore întregi făceam game la pian... pînă cădeam de oboseală pe clape. CAMIL PETRESCU, T. II 96. Superbe note din pian, Ca o fanfară se revarsă. MACEDONSKI, O. I 69. ◊ Pian automat sau cu manivelă = pian care cîntă în mod automat anumite melodii cu ajutorul curentului electric sau prin învîrtirea unei manivele. Se auzeau rîsete și arii romantice, cintate răgușit și alene la un pian cu manivelă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 171. 2. Arta de a cînta la pian (1). Cînd eram mică am studiat mult pianul. CAMIL PETRESCU, T. II 96. O creștea, o învață franțuzește, pian, de toate. VLAHUȚĂ, O III 169. – Pronunțat: pi-an. – Variantă: piáno, pianouri (IONESCU-RION, C. 100, EMINESCU, N. 46, NEGRUZZI, S. I 75), s. n.
PIÁNO2 s. n. v. pian.
pián s. n., pl. piáne
pián s. n., pl. piáne
PIÁN s. (MUZ.) (astăzi rar) clavir, (italienism rar) pianoforte, (reg.) poampă.
PIAN s.n. Instrument muzical cu coarde și cu clape, la care se cântă prin apăsarea clapelor, care comandă niște ciocănele ce lovesc coardele; pianoforte. [Pron. pian, pl. -ne, var. piano. / < germ. Piano, fr., it. piano(forte)].
PIÁNO s.n. v. pian.
PIÁN1 s. n. instrument muzical dintr-o cutie mare de rezonanță suspendată pe trei picioare, cu claviatură și coarde metalice lovite cu ciocănele prin intermediul unor taste. (< germ. Piano, it. piano)
PIÁN2 s. n. boală tropicală, asemănătoare cu sifilisul, dar neveneriană, produsă de treponemă, manifestată prin leziuni cutanate sau viscerale cu aspect de fragă. (< fr. pian)
PIÁN ~e n. 1) Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie mare de rezonanță (așezată pe trei picioare) și dintr-un sistem de coarde metalice dispuse orizontal, care produc sunete când sunt lovite de niște ciocănele, acționate cu ajutorul claviaturii. A acorda ~ul. Concert de ~. 2) Arta de a cânta la acest instrument. Posedă ~ul. /<germ. Piano, fr., it. piano
piano n. mare instrument de muzică, în care sonurile se produc lovind coardele metalice cu clapele claviaturei.
*pián (2 sil.) n., pl. e și urĭ (fr. piano, prescurtat din it. pianoforte saŭ fortepiano. V. plan, forte). Un mare instrument muzical compus din niște coarde întinse într’o ladă în poziție orizontală (la pianin verticală) și izbite de niște cĭocănașe de lemn care se pun în mișcare cînd împingĭ niște clape: a cînta din (saŭ la) pian. – Și pĭano, pl. piane. – Ideĭa pianuluĭ a venit de la Bartolomeŭ Cristófori (Cristófali) din Padova, care, la 1711, ca să evite sunetu pițigăĭat al clavicimbaluluĭ, fabrică primu pian. La 1750 Godfried Silbermann, fabricant de orgĭ din Freiberg (Saxonia) reuși să facă pianu (orizontal), ĭar la 1752 Friedrich făcu pianinu (vertical).
PIAN s. (MUZ.) (astăzi rar) clavir, (italienism rar) pianoforte, (reg.) poampă.
pian (< it. pianoforte; germ. Klavier; fr. piano; rus. фортепьяно, рояль), instrument cu coarde și claviatură* ale cărui sunete sunt produse prin lovirea coardelor cu ciocănele, acționate de pârghii la apăsarea tastelor*. P. cu coarde orizontale se numește p. de concert sau p. cu coadă; p. cu coarde verticale se numește p. drept sau pianină. P. este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță* (din lemn de brad), o placă de metal pe care se fixează una din extremitățile corzilor*, pragul cuielor de care se fixează cealaltă extremitate a corzilor prin înșurubare, realizându-se acordajul (2), ciocănele din lemn învelite în pâslă (fetru), sistem de pârghii prin care sunt acționate ciocănelele. În afara cutiei de rezonanță se află clapele (tastele*), pe care se apasă pentru acționarea sistemului de pârghii interior, și un sistem de 2-3 pedale (1) prin care se realizează variația intensității* și timbrului*. Întinderea muzicală a p. (claviatura) cuprinde scara muzicală a întregii orchestre*. – V. și octavă (3). Fiind un instr. de factură armonico-polifonică* p. poate cânta mai multe voci (2) simultan, ceea ce i-a conferit o lungă carieră solistică (concertistică), un prim rol acompaniator în formații instr. și vocale precum și un important rol didactic. Strămoșii p. pot fi considerați monocordul*, clavecinul*, spineta, clavicordul* și chiar țambalul*. În practică, p. a înlocuit clavecinul (instr. cu coarde ciupte), devenind p. cu coarde lovite și având posibilitatea varierii intensității sonore, producând atât sunete în piano* cât și sunete în forte*, de unde și denumirea inițială it. piano-forte, din care, prin restrângere, a rămas în unele limbi, piano (în rusă фортепьяно, „fortepiano”). Inventatorul acestui mecanism perfecționat este socotit a fi Bartolomeo Cristofori, care își începuse experimentele pe la începutul sec. 18 (1709) la Florența. Instr. apare descris pentru prima dată de Scipione Maffei în Il Giornale dei letterani (1711) și este fabricat de B. Cristofori la Florența (1720), iar în Germania de Christoph Gottlieb Schröter. Substituirea clavecinului de către p. s-a făcut încet, pe tot parcursul sec. 18, D. Scarlatti, Fr. Couperin, Rameau, J.S. Bach scriind încă pentru clavecin. Abia spre sfârșitul vieții lor, Haydn și Mozart încep să compună o literatură destinată p. Emanciparea p. se face o dată cu școala lui Clementi, p. continuând să-și îmbogățească expresia prin aportul componistic al lui Beethoven, Chopin, Schumann, Listz, Debussy ș.a. După impresionism*, p. începe să fie tratat din ce în ce mai mult ca instr. de percuție*, contribuind la marcarea ritmului* prin acorduri*.
pian mecanic v. pianolă.
pian preparat, pian* căruia i se modifică sonoritatea prin introducerea de obiecte diferite (foi, plăcuțe etc.) din materiale deosebite (plastic, hârtie, gumă, metale, pânză etc.) între corzile instr., fie pe toată întinderea claviaturii*, fie numai în perimetrul unor registre (1) sau sunete, pe care autorul le dorește cu timbraje neobișnuite. Un astfel de pian, care a fost pregătit, „preparat”, dinainte, spre a introduce efecte noi de timbru, a fost denumit p. Inventatorul acestei practici este John Cage (1938).
reducție pentru pian, transcrierea (2) unei lucrări muzicale concepută pentru un asamblu* mare (operă*, oratoriu*, simfonie* etc.), ce păstrează cât mai fidel laturile esențiale ale respectivei compoziții, astfel încât să poată fi executată la pian* (uneori până la 4 mâini). R. servește de cele mai multe ori la punerea în studiu a unei lucrări ce implică un ansamblu vocal (cor*, soliști*), înaintea repetiției cu orch. Uneori r. se poate realiza direct, prin citirea simplificată la pian a lucrării.
PIÁN (< germ., it., fr.) s. n. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță, cu claviatură și coarde metalice puse în vibrație prin lovirea cu niște ciocănele acționate de taste. Cuprinde șapte octave. P., în accepțiunea modernă, s-a impus prin instrumentul inventat de Bartolomeo Cristofori (1655-1732) și îmbunătățit de frații Gottfried (1683-1753) și Andreas Silbermann (1678-1734). În sec. 18-19 o succesiune de faimoși constructori – John Broadwood (1732-1812), Sébastien Erard (1752-1831), Karl Bechstein (1826-1900), Julius Ferdinand Blüthner (1824-1910), Heinrich Engelhard Steinway (1797-1871) și Torakasu Yamaha (1851-1916) – au contribuit la dezvoltarea calităților tehnice ale instrumentului. ◊ P. automat (sau cu manivelă) = pian care execută automat anumite melodii, cu ajutorul unui mecanism acționat electric sau prin învârtirea unei manivele.
a cânta la pian expr. 1. (intl.) a i se prevala amprentele digitale. 2. a spăla rufe de mână.
a închide pianul expr. (intl.) a păstra un secret, a-și ține gura.
fugi cu pianul, că se varsă clapele! expr. (iron.) pleacă!

pian dex

Intrare: pian (boală)
pian substantiv neutru
Intrare: pian (instrument)
piano 2 s.n. substantiv neutru
  • silabisire: pia-no
pian substantiv neutru