PENTACÓRD, pentacorduri, s. n. 1. Liră cu cinci coarde, folosită în Antichitate. 2. Grup de cinci sunete succesive ale unei scări muzicale. [Pl. și: pentacorde] – Din fr. pentacorde.

PENTACÓRD, pentacorduri, s. n. 1. Liră cu cinci coarde, folosită în antichitate. 2. Grup de cinci sunete succesive ale unei scări muzicale. [Pl. și: pentacorde] – Din fr. pentacorde.

pentacórd s. n., pl. pentacórduri

pentacórd s. n., pl. pentacórduri

PENTACÓRD s.n. 1. Liră cu cinci coarde. 2. Grup de cinci trepte succesive ale unei scări muzicale. [< fr. pentacorde, cf. gr. pente – cinci, chorde – coardă].

PENTACÓRD s. n. 1. instrument cu cinci coarde, în Grecia antică, asemănător unei lire. 2. (muz.) sistem de cinci sunete succesive, formând o cvintă perfectă. (< fr. pentacorde, lat. pentachrodus)

PENTACÓRD ~uri n. 1) (în antichitate) Liră cu cinci coarde. 2) Ansamblu de cinci sunete succesive ale unei scări muzicale. /<fr. pentacorde

*pentacórd n., pl. urĭ și oarde (vgr. pentáhordon). La ceĭ vechĭ, liră cu cincĭ coarde.

pentacord (< gr. πέντε, „cinci” + χορδή, „coardă, sunet”) 1. Instrument cu 5 corzi în Grecia antică, asemănător unei lire*. Despre p. nu avem indicații precise. 2. Scară de 5 sunete treptate cuprinse într-un interval de cvintă* perfectă. În modurile (I, 3) medievale occid. (v. și greg., muzică), p. asociat tetracordului* alcătuia ansamblul de octavă* al modului. În funcție de poziția p. se constituia starea modului: autenticul = p + tetracord; plagalul = tetracord + p.