PEISÁGIU s. n. v. peisaj.

PEISÁJ, peisaje, s. n. 1. Parte din natură care formează un ansamblu artistic și este cuprinsă dintr-o singură privire; priveliște; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om. 2. Gen de pictură sau de grafică având ca obiect reprezentarea cu precădere a priveliștilor din natură; (concr.) tablou, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 3. Descriere, reprezentare a naturii în opere literare; compoziție literară descriptivă. 4. Titlu dat unor compoziții muzicale descriptive imaginând prin onomatopee tablouri din natură. [Pr.: pe-i- – Var.: peiságiu s. n.] – Din fr. paysage, it. paesaggio.

PEISÁGIU s. n. v. peisaj.

PEISÁJ, peisaje, s. n. 1. Parte din natură care formează un ansamblu artistic și este prinsă dintr-o singură privire; priveliște; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om. 2. Gen de pictură sau de grafică având ca obiect reprezentarea cu precădere a priveliștilor din natură; (concr.) tablou, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 3. Descriere, reprezentare a naturii în opere literare; compoziție literară descriptivă. [Pr.: pe-i-. – Var.: peiságiu s. n.] – Din fr. paysage, it. paessagio.

PEISÁGIU s. n. v. peisaj.

PEISÁJ, peisaje, s. n. 1. Porțiune din natură prinsă cu o singură privire și formînd un ansamblu estetic. V. priveliște. Ardealul își desfășoară peisajele pînă la mari depărtări. BOGZA, C. O. 9. Munții vineți ce se văd în depărtare... Tazlăul ce șerpuiește pe vale înfățoșează un peisaj romantic. NEGRUZZI, S. I 308. ◊ Fig. Ca peste șesuri aurii de grîne Văd zarea largă-a zilelor de mine Și peisajul lumii viitoare. D. BOTEZ, F. S. 5. 2. Tablou, pictură, fotografie care reprezintă un colț din natură. 3. Descriere, reprezentare a naturii în opere literare; compoziție literară descriptivă. – Pronunțat: pe-i-. – Variantă: peiságiu, peisagii (SADOVEANU, E. 177), s. n.

peisáj (pe-i-) s. n., pl. peisáje

peisáj s. n. (sil. pe-i-), pl. peisáje

PEISÁJ s. 1. v. landșaft. 2. v. priveliște. 3. v. peisagistică.

PEISÁGIU s.n. v. peisaj.

PEISÁJ s.n. 1. Colț din natură care formează un tot estetic; priveliște. ♦ Tablou, desen, fotografie, care înfățișează un colț din natură. 2. Compoziție literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. 3. (Fig.) Aspect al societății, al literaturii etc. [Var. peisagiu s.n. / < fr. paysage].

PEISÁJ s. n. 1. colț din natură care formează un ansamblu estetic; priveliște. 2. gen de pictură sau grafică având ca obiect reprezentarea priveliștilor din natură; tablou, desen, fotografie care înfățișează un peisaj (1). ◊ (geogr.) mediu care se diferențiază printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, climă, ape, sol, vegetație, faună etc.) 3. compoziție literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. 4. aspect al societății, al literaturii etc. (< fr. paysage)

PEISÁJ ~e n. 1) Colț din natură reprezentând un ansamblu estetic. 2) Reprezentare artistică (în pictură, literatură, muzică etc.) a unui colț din natură. 3) Gen artistic corespunzător (pictural, literar, muzical etc.). [Sil. pe-i-] /<fr. paysage

peizaj n. 1. întindere de țară ce se îmbrățișează dintr’o privire; 2. tablou ce reprezintă situri câmpenești (= fr. paysage).

*peizágiŭ și (ob.) și -áj n., pl. e (fr. paysage, d. pays, țară, care vine d. lat. pagensis [ager, ogor] de sat, d. pagus, sat. mahala. V. păgîn). Regiune maĭ mult orĭ maĭ puțin încîntătoare pin frumusețile naturiĭ. Tabloŭ care reprezentă asemenea regiune. – Și peisaj.

PEISAJ s. 1. (GEOGR.) landșaft. 2. cadru, priveliște, scenă, tablou, vedere, (livr.) sit, (înv.) priveală, privire, tabel, (fig.) decor. (Un încîntător ~ de natură.) 3. (PICT.) peisagistică. (Cultivă ~.)

PEISÁJ (PEISÁGIU) (< fr., it.) s. n. 1. Porțiune, colț din natură care formează un ansamblu cu valoare estetică; priveliște. ◊ (GEOGR.) P. geografic = landșaft. ◊ P. protejat = (conform normelor internaționale), p. terestru sau marin în care acțiunile de protecție au ca scop principal conservarea aspectului actual și care poate fi folosit în scopuri recreative. Sunt incluse în această categorie arii în care interacțiunea omului cu natura a produs, în timp, un p. cu caracter distinct, având o deosebită importanță estetică, ecologică sau culturală, adesea cu biodiversitate ridicată. Corespunde în mare măsură cu categoria parc natural din legislația românească. 2. Gen al picturii și graficii având ca obiect reprezentarea, în special, a priveliștilor din natură. În funcție de obiectul și cadrul reprezentării, p. poate fi: rustic, citadin, industrial, marin etc.; din punctul de vedere al viziunii și organizării, el poate fi: de detaliu, panoramic, compus, în zbor de pasăre etc.; din punct de vedere al sentimentului este: idilic, dramatic, epic, monumental etc.; mai poate fi imaginar sau real. Elemente de p. apar încă din arta egipteană, etruscă și greacă, apoi la Roma, unde pe pereții locuințelor găsim reprezentări campestre (sec. 1 î. Hr.); câteva secole mai târziu, elemente de p. apar și în China. Ca gen de sine stătător, a apărut în pictura daneză a sec. 16. O înflorire deosebită a genului are loc în sec. 17 în Țările de Jos (J. van Ruisdael, M. Hobbema, D. Teniers, A. Brouwer), Franța (Cl. Lorrain, P. Poussin). Mari creatori de peisaje au fost în următoarele secole: Th. Gainsborough, F. Guardi, J. Constable, W. Turner, E. Delacroix ș.a. De referință, în pictura românească sunt peisagiștii: I. Andreescu, N. Grigorescu, Șt. Luchian, N. Tonitza, Fr. Șirato, D. Ghiață, Gh. Petrașcu, Th. Pallady, Al. Ciucurencu, C. Baba ș.a. 3. Desen, pictură, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 4. Descriere a naturii într-o operă literară. 5. Titlu dat unor compoziții muzicale descriptive, imaginând prin onomatopee, tablouri din natură.

peisaj, peisaje s. n. (intl.) descrierea locului unei viitoare acțiuni ilicite.