PARTÍCULĂ, particule, s. f. 1. Parte foarte mică dintr-o substanță, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particulă elementară = particulă constitutivă a materiei (electron, proton etc.) care se prezintă ca o unitate cu însușiri specifice și nu poate fi redusă în unități mai simple. Particulă alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particulă beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atașat la un cuvânt; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părți de vorbire neflexibile. ♦ Spec. Cuvânt care însoțește un nume propriu de familie, de demnitate, indicând gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.

PARTÍCULĂ, particule, s. f. 1. Parte foarte mică dintr-o substanță, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particulă elementară = particulă constitutivă a materiei (electron, proton etc.) care se prezintă ca o unitate cu însușiri specifice și nu poate fi redusă în unități mai simple. Particulă alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particulă beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atașat la un cuvânt; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părți de vorbire neflexibile. ♦ Spec. Cuvânt care însoțește un nume propriu de familie, de demnitate, indicând gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.

PARTÍCULĂ, particule, s. f. 1. Parte foarte mică de materie; părticică, grăunte, firicel. Particule de praf. ▭ Particule infinit de mici se dezlipesc dintr-un corp pentru a intra în porii altuia. MARINESCU, P. A. 30. Particulă elementară = particulă (electron, proton etc.) care. nu este alcătuită din părți componente. 2. Element lexical și morfologic care în limba romînă apare totdeauna contopit cu un cuvînt, dîndu-i o anumită valoare morfologică sau un anumit sens; în alte limbi el apare și ca element independent. «A» final din cuvîntul «acela» este o particulă.

partículă s. f., g.-d. art. partículei; pl. partícule

partículă s. f., g.-d. art. partículei; pl. partícule

PARTÍCULĂ s. corpuscul, microobiect.

PARTÍCULĂ s.f. 1. Părticică de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (Fiz.) Particulă elementară = Particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice. 2. Element lexical și morfologic neflexibil, întrebuințat numai în compunere cu alte cuvinte. [Cf. fr. particule, lat. particula].

PARTÍCULĂ s. f. 1. părticică de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (fiz.) ~ elementară = particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice. 2. element lexical și morfologic invariabil, care se atașează la sfârșitul unui cuvânt sau al unei forme flexionare. (< fr. particule, lat. particula)

PARTÍCULĂ ~e f. 1) Parte minusculă; părticică infimă. 2) lingv. Cuvânt auxiliar care atribuie enunțului nuanțe suplimentare. /<fr. particule, lat. particula

particulă f. 1. parte mică: particulele unui corp; 2. Gram. vorbă invariabilă, în genere monosilabică, ce intră în compozițiunea altora, dar n’are existență proprie: des-fac, răs-torn; 3. prepozițiune ce însoțește numele unei familii nobile (la Francezi redată cu de): Alfred de Musset.

*partículă f., pl. e (lat. particula, dim. d. pars, partis, parte. V. părticică). Părticică, parte foarte mică: particule de aur duse de rîŭ. Gram. Cuvînt care se întrebuințează tot-de-a-una unit cu altu, ca con în conduc. Pin ext. Cuvînt mic (prep. saŭ conj.), ca de ș. a.

PARTICULĂ s. corpuscul, microobiect.

partículă s. f. Cuvânt care însoțește un nume de familie indicând rangul de noblețe, gradul etc. ◊ „Particula «de», în Franța, indică descendența nobiliară. Dar cum s-a ajuns aici sau dacă-i particulă sau altceva, puțini o știu.” R.l. internaț. ian.-febr. 95 p. 16 (din fr. particule; DEX)

PARTÍCULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Porțiune foarte mică de substanță; corpuscul. ◊ (FIZ.) P. elementară = cea mai mică particulă constitutivă a materiei fizice, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, și care se comportă ca o entitate cu însușiri specifice, fără a putea fi redusă la ceva mai simplu (ex. electronul, protonul, neutronul, fotonul etc.). P.e., localizabile în regiuni foarte mici posedă energie și impuls și sunt purtătorii elementari ai electricității și ai magnetismului. Au capacitatea de a interacționa și de a se transforma unele în altele. În stare liberă, unele p.e. sunt stabile (ex. electronul, fotonul etc.), dar majoritatea sunt instabile, durata lor de viață fiind foarte diferită (de la 10-22 până la 10-6 s). Atomii, moleculele, substanța, lumina și, în general, toată lumea fizică este alcătuită din p.e. Caracterul lor de a fi „elementare” este relativ, întrucât în prezent se admite că au o anumită structură și deci nu sunt ultimele particule elementare ale materiei. P. alfa v. alfa. P. beta v. beta. 2. (LINGV.) Termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părțile de vorbire neflexibile (prepoziții, conjuncții, adverbe de afirmație sau de negație etc.); spec. afix sau element invariabil atașat la un cuvânt. 3. Cuvânt folosit înaintea unui nume propriu sau a unui titlu de noblețe, de demnitate, care indică gradul, rangul etc.

PARTÍCULĂ s. f. (cf. fr. particule, lat. particula): element lingvistic invariabil de diferite origini, cu corpul fonetic redus, atașat unui cuvânt ca întăritor al sensului acestuia. I se mai spune și p. deictică. Este întâlnită la numeralele ordinale, la unele pronume și adjective pronominale și la adverbe în unele forme populare (de aici și denumirea de particulă numerală, particulă pronominală și particulă adverbială): al doilea, al douăzeci și unulea; acestuia, acesteia, acestora, același, aceeași, căruia, căreia, cărora, nimănuia; aicea, acuma, atuncea, acuma-șa, atuncea-șa, colo-șa, ici-șa, acolo-ia etc.