participiu definitie

12 definiții pentru participiu

PARTICÍPIU, participii, s. n. Mod verbal impersonal și nepredicativ, cu forme deosebite după gen și după număr, denumind acțiunea suferită de un obiect. ◊ (În vechea terminologie a gramaticii limbii române) Participiu prezent = gerunziu. – Din lat. participium, it. participio, fr. participe.
PARTICÍPIU, participii, s. n. (Determinat, în vechea terminologie a gramaticii limbii romîne, prin «trecut») Mod verbal impersonal și nepredicativ, avînd forme deosebite după gen și după număr; poate avea valoare de verb sau de adjectiv. «Făcut» este participiul verbului «a face». ◊ (În vechea terminologie a gramaticii limbii romîne) Participiu prezent = gerunziu.
particípiu [piu pron. piu] s. n., art. particípiul; pl. particípii, art. particípiile (-pi-i-)
particípiu s. n. [-piu pron. -piu], art. particípiul; pl. particípii, art. particípiile (sil. -pi-i-)
PARTICÍPIU s. 1. (înv.) împărtășire, părtășire, părtișitiv. 2. participiu prezent v. gerunziu.
PARTICÍPIU s.n. Mod verbal impersonal și nepredicativ, cu forme deosebite după gen și număr și având valoare de verb sau de adjectiv. [Pron. -piu. / < lat. participium].
PARTICÍPIU s. n. mod verbal nepersonal și nepredicativ, cu forme deosebite după gen și număr, care exprimă acțiunea suferită de un obiect. (< lat. participium, fr. participe)
PARTICÍPIU ~i n. gram. Formă nominală a verbului care denumește acțiunea prezentată ca o însușire. /<lat. participium, fr. participe
participiu n. Gram. vorbă ce ține de natura verbului și de a adjectivului.
*particípiŭ n. (lat. participium. V. principiŭ. Gram. Mod impersonal verbal supt formă de adjectiv și care decĭ face parte și din verb, și din adjectiv, ca priceput.
PARTICIPIU s. (GRAM.) 1. (înv.) împărtășire, părtășire, părtișitiv. 2. participiu prezent = gerunziu.
PARTICÍPIU s. n. (cf. lat. participium, it. participio, fr. participe): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea suferită de un obiect, acțiune concepută ca un rezultat, ca o expresie a stării obiectului, ca o însușire statică a acestuia. Prin natura sa ține deci și de verb, dar și de adjectiv, unele caracteristici ale sale coincizând total sau parțial cu cele ate verbului sau cu cele ale adjectivului (uneori, cele două tipuri de caracteristici coexistă). Este alcătuit din radicalul verbului + sufixele gramaticale modale -s sau t: spus, zis, cântat, lucrat, avut, trecut, venit, sosit, coborât, hotărât etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: atribut verbal (atunci când își păstrează sensul verbal și poate avea determinări) sau atribut circumstanțial (atunci când își păstrează sensul verbal și se află înaintea subiectului și a predicatului): „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „...și se informase despre aspra-i cercetare făcută în lipsă-i...” (N. Filimon); „Privit pe hartă, Siretul pare un copac uriaș”; complement circumstanțial de cauză precedat de prepoziția de: „Carul gemea de încărcat”; element predicativ suplimentar: „...buzduganul... sta așezat de-a dreapta bolnavului” (C. Negruzzi). P. poate fi deci folosit fie independent de conjugare (ca unitate sintactică de sine stătătoare în cadrul propoziției – v. toate exemplele de mai sus), fie dependent de conjugare (ca element formativ în structura timpurilor compuse: perfectul compus, viitorul anterior, conjunctivul perfect, condițional-optativ-potențialul perfect, prezumtivul perfect și infinitivul perfect – a cântat, va fi cântat, să fi cântat, ar fi cântat; va fi cântat – să fi cântat – ar fi cântat; a fi cântat).

participiu dex

Intrare: participiu
participiu substantiv neutru
  • pronunție: -piu pr. -pĭu