paralelism definitie

14 definiții pentru paralelism

PARALELÍSM, (2) paralelisme, s. n. 1. Proprietate a două drepte sau a două planuri de a fi paralele (1); stare a două sau a mai multor lucruri paralele (2). 2. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelă. – Din fr. parallélisme, it. parallelismo.
PARALELÍSM, (2) paralelisme, s. n. 1. Proprietate a două drepte sau a două planuri de a fi paralele (1); stare a două sau a mai multor lucruri paralele (2). 2. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelă. – Din fr. parallélisme, it. parallelismo.
PARALELÍSM s. n. Starea a două sau mai multe lucruri paralele. Paralelismul unor planuri geometrice.
paralelísm s. n., pl. paralelísme
paralelísm s. n., pl. paralelísme
PARALELÍSM s. 1. v. concomitență. 2. v. comparație.
PARALELÍSM s.n. Starea a două linii, a două planuri paralele; (p. ext.) corespondență între două lucruri, între două persoane situate în comparație. ◊ Paralelism psihofizic (sau psihofiziologic) = concepție dualistă care consideră că fenomenele fiziologice și cele psihice nu prezintă nici un fel de relații cauzale între ele. ♦ Procedeu de compoziție, specific în general poeziei populare, constând în succesiunea unor sintagme identice sau asemănătoare ca schemă a structurii sintactice. [< fr. parallélisme, cf. gr. parallelismos < para – lângă, allelos – unul cu altul].
PARALELÍSM s. n. 1. proprietate a două drepte sau plane de a fi paralele; paralelitate. 2. paralelă (III, 3) o ~ psihofizic (sau psihofiziologic) = concepție dualistă care consideră că fenomenele fiziologice și cele psihice nu prezintă nici un fel de relații cauzale între ele. 3. compoziție prin care se alătură două idei, sentimente, aspecte prin construcții sintactice. ◊ (muz.) mișcare în aceeași direcție a vocilor, fără modificare a intervalelor dintre ele. 4. (biol.) apariție a unor caractere similare în cursul evoluției, în populații (specii) înrudite filogenetic. (< fr. parallélisme)
PARALELÍSM ~e n. 1) Caracter paralel. 2) Stare a două lucruri sau ființe comparabile. /<fr. parallélisme
paralelism n. starea a două lucruri paralele.
*paralelízm n., pl. e (vgr. parallelismós). Starea a doŭă lucrurĭ paralele: paralelizmu șinelor drumuluĭ de fer.
PARALELISM s. 1. concomitență, simultaneitate, sincronism. (~ desfășurării unor fenomene.) 2. comparare, comparație, confruntare, paralelă. (Un ~ între cele două caractere.)
PARALELÍSM s. n. (< fr. parallelisme, cf. it. parallelismo, gr. parallelismos < para „lângă” + allelos „unul cu altul”): corespondență între două unități sintactice luate în comparație. Se vorbește astfel de p. sintactic (aproape perfect) dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate (subiect – subiectivă, nume predicativ – predicativă, atribut – atributivă, complement necircumstanțial – completivă necircumstanțială, complement circumstanțial – completivă circumstanțială, element predicativ suplimentar – predicativă suplimentară). v. și corespondénță.
paralelism (fr. parallélisme), figură care reprezintă repetarea, în succesiune paralelă, a unor funcții gramaticale, în propoziție sau frază: subiect – predicat / subiect – predicat; substantiv – atribut / substantiv – atribut; verb – complement / verb – complement etc. Așadar, după schema: AB / A’B’ etc. (R): „Trupu-i fără veșmânt nu ascunde nici una din desmierdările sale; gura-i zâmbește cu o trufașă nepăsare; păru-i în vițe unduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganță sub podoaba artistică de pe creștet; brațul stâng [... ] ține un arc destins [...]. ” (Al. Odobescu) „Iată fecioara asta nu-i o ființă de rând; alcătuirea ei e menită să strălucească, sufletul ei să înflorească; și mă simt înjunghiată de durere înțelegând că tot ce are e zadarnic și tot ce poate fi nu va fi niciodată.” (M. Sadoveanu)

paralelism dex

Intrare: paralelism
paralelism substantiv neutru