pandur definitie

11 definiții pentru pandur

PANDÚR, panduri, s. m. 1. Soldat dintr-un corp de oaste habsburgică din sec. XVIII. 2. Soldat din oastea muntenească neregulată de la începutul sec. XIX. ♦ Spec. Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. ♦ Ostaș în serviciul poliției după desființarea vechii miliții naționale. 3. (Înv. și pop.) Haiduc. – Din sb. pandur, magh. pandúr.
PANDÚR, panduri, s. m. 1. Soldat dintr-un corp de oaste habsburgică din sec. XVIII. 2. Soldat din oastea muntenească neregulată de la începutul sec. XIX. ♦ Spec. Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. ♦ Ostaș în serviciul poliției după desființarea vechii miliții naționale. 3. (Înv. și pop.) Haiduc. – Din scr. pandur, magh. pandúr.
PANDÚR, panduri, s. m. 1. Soldat din oastea pămînteană neregulată, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, alcătuită mai ales din țărani olteni. Grigore Ghica puse temelie armatei romînești, organizînd trupul de panduri. BĂLCESCU, O. I 35. Soarele n-a răsărit, Florile n-au înflorit, Ci oștile-au tăbărît, Mindre cete-au poposit De plăieși și de panduri Ca de șoimi și de vulturi. TEODORESCU, P. P. 477. ♦ Luptător oltean din oastea de voluntari organizată de Tudor Vladimirescu. Tudor chema pe panduri, pe plăieși... la viață și la arme. GALACTION, O. I 157. Vine-un chiot dinspre munte. Vine freamăt din păduri – Tudor domnul vine-n frunte, Cu mulțimea de panduri! COȘBUC, P. II 109. Vino de privește-ol- tenii; Vin de vezi pandurii mei; Vin de vezi mehedințenii De sînt ca vrîncenii tăi. BOLLIAC, O. 179. ♦ Ostaș în serviciul poliției, după desființarea vechii miliții naționale. Fugea de potiră și de panduri, cît putea; dar cînd îl încolțea, apoi se apăra. GHICA, S. 289. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă, Într-un mijloc de oraș, Să-mi fac slujba-n calarași. ȘEZ. I 110. 2. Militar din divizia de voluntari «Tudor Vladimirescu», constituită din prizonieri romîni pe teritoriul U.R.S.S., care a luptat, alături de armata sovietică, împotriva fascismului german, pentru eliberarea patriei noastre și care a format nucleul armatei noastre populare.(în balada populară) Haiduc. Du-mă, roibule-n colnic Să port arme de voinic, Du-mă, roibule-n păduri Să port arme de panduri. TEODORESCU, P. P. 350. De șese-ntovărășit, Toți voinici, aleși panduri, Oaspeți ageri de păduri. ALECSANDRI, P. P. 162.
pandúr s. m., pl. pandúri
pandúr s. m., pl. pandúri
PANDÚR s. v. haiduc.
pandúr (pandúri), s. m. – (Înv.) Soldat de infanterie. Mag. pandúr (Cihac, 519), din sb., cr., slov. pandur „gardă” < sl. pądarĭ, cf. pîndar.
PANDÚR ~i m. (în sec. XVIII-XIX în Țara Românească) 1) Ostaș făcând parte dintr-un corp de oaste neregulată. 2) Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. 3) pop. Țăran răzvrătit care se retrăgea în păduri și lupta împotriva asupritorilor, făcând dreptate celor săraci; haiduc. /<sb. pandur, ung. pandúr
pandur m. od. 1. pedestru sau dorobanț ungur: panduri Bănești; 2. pl. oștire națională formată peste Olt de Tudor Vladimirescu; 3. hoț de codru: tot voinici aleși panduri, tâlhari neaoși de păduri PANN. [Ung. PANDÚR, arcaș, sbir].
pandúr m. (ung. pandúr, arcaș, zbir; ceh. pandur, pedestraș; sîrb. pandur, ușier, aprod, păzitor, poate înrudit cu vsl. pondarĭ, pîndar). Pedestraș din vechime (la Ungurĭ, în armata luĭ Tudor Vladimirescu ș. a.). Fig. Om robust și gata de luptă. V. haĭduc.
pandur s. v. HAIDUC.

pandur dex

Intrare: pandur
pandur substantiv masculin