palatin definitie

24 definiții pentru palatin

PALATÍN1, palatini, s. m. (în Evul Mediu, în Europa Apuseană) Titlu dat unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curtea sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; reprezentant al împăraților germani pe lângă curtea vasalilor acestora; vicerege în Ungaria medievală; titlu purtat de guvernatorul unei provincii în Polonia medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. paltinus, it. palatino, fr. palatin.
PALATÍN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal (1). – Din fr. palatin.
PALATIN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal. – Din fr. palatin.
PALATIN1, palatini, s. m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.
PALATÍN2, -Ă, palatini, -e, adj. Al cerului-gurii, al palatului1. Văl palatin. ▭ Cavitatea nazală este despărțită de cea bucală printr-un perete osos format din oasele palatine, continuate cu vălul palatului. ANATOMIA 67.
PALATÍN1, palatini, s. m. Mare demnitar în sistemul feudal apusean, de obicei guvernator al unei provincii. Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leșcinski cînd îi fusese trimis deputat de confederația Varșoviei. Junele palatin plăcu cuceritorului șved. NEGRUZZI, S. I 177. [Tîrgul] are încă o grădină, cu un palat mare, împodobit cu tot feltd de flori și copaci... a grafului Alfred de Potoski, unul din cei mai bogați palatini leșăști. KOGĂLNICEANU, S. 7.
palatín1 adj. m., pl. palatíni; f. palatínă, pl. palatíne
palatín2 s. m., pl. palatíni
palatín (anat., ist.) adj. m., s. m., pl. palatíni; f. sg. palatínă, pl. palatíne
PALATÍN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)
PALATÍN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V. paladin. [< lat. palatinus].
PALATÍN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr. palatin].
PALATÍN1 I. s. m. mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ◊ guvernator al unei provincii. II. adj. referitor la palatin1 (I) sau la palatinat. (< fr. palatin, lat. palatinus)
PALATÍN2, -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr. palatin)
PALATÍN1 ~i m. (în evul mediu; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Mare demnitar (de obicei, la curtea unui rege sau a unui mare senior). /<fr. palatin
PALATÍN2 ~ă (~i, ~e) v. PALATAL. ◊ Boltă ~ă cerul gurii. /<fr. palatin
PALATÍN3 ~ă (~i, ~e) Care ține de palatin sau de palatinat; propriu palatinului sau palatinatului. /<fr. palatin
Palatin (Muntele) m. una din cele 7 coline ale Romei antice, la S. de Forul.
palatin m. 1. vice-rege în Ungaria; 2. guvernator de provincie în Polonia: o curte ’mpărătească de neaoși palatini AL.; ║ a. 1. ce ține de un palatin: în casa palatină AL.; 2. ce ține de Palatinat: trupe palatine.
2) *palatín, -ă adj. (fr. palatin, d. lat. palatum, ceru guriĭ). Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ: bolta palatină.
1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).
PALATIN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)
PALATÍN3 (< fr.) s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României.
PALATÍN2 (< fr.; {s} lat. palatum „cerul gurii”) adj. Care aparține palatului1. ◊ Boltă p. = boltă. ◊ Văl p. = porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, bolta p. și care se termină cu o prelungire, numită uvulă. ◊ Os. p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. ◊ Apofiza p. = una dintre apofizele maxilarului superior.

palatin dex

Intrare: palatin (adj.)
palatin adjectiv
Intrare: Palatin
Palatin
Intrare: palatin (s.m.)
palatin substantiv masculin