păun definitie

17 definiții pentru păun

PĂÚN, păuni, s. m. Pasăre domestică mare, cu penajul masculului strălucitor, albastru-verzui și cu coada foarte lungă, pe care o poate răsfira în formă de evantai (Pavo cristatus). ◊ Expr. A fi mândru ca un păun = a fi îngâmfat, înfumurat; a se mândri, a se îngâmfa. A se îmbrăca cu (sau în) pene de păun = a se lăuda cu meritele altuia. ♦ Pana păsării descrise mai sus. – Lat. pavo, -onis.
PĂÚN, păuni, s. m. Pasăre domestică mare, cu penajul masculului strălucitor, albastru-verzui și cu coada foarte lungă, pe care o poate răsfira în formă de evantai (Pavo cristatus). ◊ Expr. A fi mândru ca un păun = a fi îngâmfat, înfumurat; a se mândri, a se îngâmfa. A se îmbrăca cu (sau în) pene de păun = a se lăuda cu meritele altuia. ♦ Pana păsării descrise mai sus. – Lat. pavo, -onis.
PĂÚN, păuni, s. m. Pasăre mare domestică din ordinul galinaceelor, cu penajul strălucitor, albastru-verzui, cu reflexe metalice; penele cozii, foarte lungi, se pot ridica și răsfira ca un evantai (Pavo cristatus). Un păun își deschise coada ca un evantaiul și pieri în umbră. ANGHEL-IOSIF, C. L. 9. Zîna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră, Ce zburînd prin aer vine cu-a ei pene de păun. EMINESCU, O. IV 127. Se laudă păunul cu penele-i plăcute. NEGRUZZI, S. II 297. ◊ Expr. A se umfla în pene (sau a fi mîndru) ca un păun = a fi înfumurat, a se îngîmfa. A se îmbrăca în pene de păun = a se lăuda cu meritele altora. ♦ Pana păsării descrise mai sus. Flăcăi... cu păuni la pălării, ȘEZ. IV 135. ◊ (Cu sens colectiv) Peste masa largă mișcă evantalii de păun. MACEDONSKI, O. I 104. Podobeam o pălărie Cu păun și cu hîrtie. MARIAN, O. II 267.
!óchiul-păúnului (fluture) s. m. art.
păún s. m., pl. păúni
óchiul-păúnului (zool.) s. m.
păún s. m., pl. păúni
!óchiul-păúnului (fluture) s. m. art.
păún (păúni), s. m. – Pasăre cu coadă lungă pe care o poate răsfira ca un evantai. – Mr., megl., istr. păun. Lat. pāvōnem (Pușcariu 1292; REW 6313; Tiktin), cf. it. pavone, calabr. paúne, sicil. pauni, prov. pau, fr. paon, sp. pavón, port. pavão. Der. din sl. paunŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 558), din bg., sb. paun (Domaschke 143), sau din lat. prin intermediul sl. (Candrea), nu e sigură, fiindcă sl. ar putea proveni din rom. (cf. Romansky 124; Candrea, Raporturile, 217; după Vasmer, II, 325, din mgr. παούνι. Pentru fonetism, cf. tăun. Der. păună, s. f. (femela păunului; nume de femeie); păunar, s. m. (paznic sau vînzător de păuni); păunar (var. păunărie), s. n. (curte cu păuni); păunaș, s. m. (pui de păun; tînăr voinic); păuniță, s. f. (femela păunului, nume de plantă, fată drăguță; libelulă, Libellula depressa); păuni (var. împăuna), vb. refl. (a se îngîmfa); păunior, s. m. (Banat, florinte, Fringilla chloris); păunat, adj. (cu penaj în ape).
PĂÚN ~i m. 1) Pasăre sedentară de talie mare, cu coada foarte lungă (în evantai) și frumoasă, cu penaj de culoare albastră-verzuie. ◊ A se umfla în pene ca ~ul a fi fudul, îngâmfat. A se îmbrăca în pene de ~ a-și atribui meritele altuia. 2) Pană din coada unei astfel de păsări. /<lat. pavo, ~onis
păun m. gen de păsări din ordinul galinaceelor, cu pene frumos colorate, dar cu vocea neplăcută. [Lat. PAVONEM].
păún m. (ngr. pavóni și pagóni, d. it. pavóne și pagóne, sic. pauni, pv. pau, fr. paon, sp. pavon, pg. pavâo, d. lat. pávo, pavónis. Cp. cu călțun). Un fel de curcan moțat mult maĭ frumos, cu coadă mult maĭ lungă și de o extraordinară frumuseță a penelor (pe care o poate rîdica și răsfira ca și curcanu) și originar din India, Indochina și Malaezia. (Carnea luĭ e ca și a curcanuluĭ, dar e ținut maĭ mult ca pasăre de ornament. Sînt și păunĭ albĭ. În mitologia Grecilor era atributu Junoneĭ). Fig. Om mîndru și vanitor.
PĂÚN (lat. pavo, pavonis) s. m. Pasăre din ordinul galiformelor, mai mare decât o găină (Pavo cristatus). Prezintă un dimorfism sexual accentuat, masculul având, spre deosebire de femelă, un penaj strălucitor, viu colorat, cu reflexe metalice și o coadă lungă cu pene ornamentale, pe care o poate roti. Originar din India, unde trăiește în stare sălbatică; domesticit trăiește prin parcuri și grădini. O specie înrudită trăiește în Africa (p. de Congo). Păunul simbolizează discul Soarelui, fiind semnul nemuririi în creștinism; coada lui evocă cerul înstelat. ♦ Pana păsării descrise mai sus; podoabă făcută din aceste pene.
PĂUN, Gheorghe (n. 1950, Cicănești, jud. Argeș), matematician și scriitor român. M. coresp. al Acad. (1997). Cercetător la Institutul de Matematică aș Acad. (din 1990). Studii privind teoria limbajelor formale, semiotica, lingvistica computațională, inteligența artificială etc. („Mecanisme generative ale proceselor economice”, „Gramatici gramaticiale”, „Probleme actuale în teoria limbajelor formale”, „DNA Computing. New Computing Paradigms”, în colab.). Romane („O mie nouă sute nouăzeci și patru”, „Oglinzi mișcătoare”, „Hotel Anghila”).
PĂUN-PINCIO, Ion (1868-1894, n. Mihăileni, jud. Botoșani), scriitor român. Colaborator la „Contemporanul” și la alte reviste socialiste. Lirică sensibilă și reflexivă, de influență eminesciană; instantanee în proză, portretistice sau evocatoare („Versuri și proză”). M. post-mortem al Acad. (1948).
PĂUN subst. 1. – frecv., pren; -u (P Bor 38) etc.; Păun, -a, -ești, -i, -ul ss,; -escu; Păuna f. 2. Cf. Pâuța Brăiloaica, 1837 (Î Div) contras din Păunița (?) sau fem. de la Pau, v. Paul (Partea I).
a se umfla ca un curcan / ca un păun expr. a-și da importanță, a se grozăvi.

păun dex

Intrare: păun
păun substantiv masculin
Intrare: Păun
Păun
Intrare: ochiul-păunului
ochiul-păunului substantiv masculin articulat (numai) singular