Dicționare ale limbii române

13 definiții pentru părinte

PĂRÍNTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual, călugăr. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. 4. Fig. (în limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor). ♦ Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.
PĂRÍNTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). 4. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor).** Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.
PĂRÍNTE, părinți, s. m. 1. (Cu o nuanță de solemnitate, de respect) Tată. Ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău! SADOVEANU, O. III 104. Fiul craiului... începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. ◊ Părinte de familie = cap de familie. Era părintele de familie din tren, de astă-toamnă. C. PETRESCU, C. V. 184. 2. (La pl.) Tata și mama. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume. GALACTION, O. I 56. Aici l-a legănat Măicuța lui, dragi și-aici în sat Sînt morți părinții lui! COȘBUC, P. I 232. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. Ci eu m-am gîndit, Peste negrii munți, La dragii de părinți. TEODORESCU, P. P. 46. Părinți buni v. bun (VII). – Strămoși, străbuni. V. bătrî n. Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul, Unde-și au părinții lor mormîntul. BENIUC, V. 10 Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. Deschid sînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Întemeietor (al unui neam, al unei familii); creator, inițiator, fondator (al unei științe, al unei mișcări culturale, literare etc.). Herodot e supranumit părintele istoriei. 4. Termen cu care se adresează cineva preoților și călugărilor (învechit, rar, și altor persoane). Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul... REBREANU, I. 22. De treabă ofițer, să-ți spun drept! De aseară, de cînd a tras in gazdă la noi... tot părinte ispravnice mi-o zis. ALECSANDRI, T. I 198. Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, inturnîndu-se cu ochi lăcrimători spre mitropolitul. NEGRUZZI, S. I 162. ◊ (Ca epitet) Părintele Naie era înzestrat de mic cu o voce pentru teatru. ARGHEZI, R. T. 5. ♦ Preot, călugăr. Silirăm treptele spre arhondaric și părintele se aplecă spre noi cu luminarea, ca să ne vadă de aproape. SADOVEANU, O. VII 182.
părínte s. m., pl. părínți
părínte s. m., pl. părínți
PĂRÍNTE s. 1. v. tată. 2. (la pl.) (fam.) bătrâni (pl.). (Ce fac ~ții tăi?) 3. (la pl.) v. strămoși (pl.). 4. v. preot. 5. (BIS.) călugăr, monah. 6. v. Dumnezeu.
părínte (părínți), s. m.1. Tată. – 2. Titlu de reverență pentru clerici. – 3. (Pl.) Strămoși; tata și mama. – Mr. p(ă)rinte. Lat. parentem (Pușcariu 1271; Candrea-Dens., 1338; REW 6233), cf. alb. prinț, pl. përinthë (Philippide, II, 650), it., port. parente, prov., cat. paren, fr. parent, sp. pariente. Uz general (ALR, I, 151). – Der. părintesc, adj. (patern; familial); părintește, adv. (ca un părinte; cu dragoste); părinție, s. f. (înv., paternitate).
PĂRÍNTE ~ți m. 1) Bărbat în raport cu copiii săi. 2) la pl. Tata și mama. 3) mai ales la pl. Persoană care aparține generațiilor precedente; strămoș; străbun. 4) fig. Persoană care a pus temelia unui domeniu de activitate; întemeietor; fondator. 5) fig. (folosit și ca adresare către un preot sau un călugăr) Îndrumător spiritual. /<lat. parens, ~tis
părinte m. 1. tată (cu o nuanță de solemnitate): a fost un adevărat părinte pentru mine; 2. titlu de onoare dat preoților si călugărilor: lasă grija sfinților în seama părinților EM.; 3. cel ce a făcut mult pentru binele public: părintele poporului; 4. creator, fundator: Herodot e părintele istoriei; 5 pl. tata și mama: părinții noștri; părinții conscriși, senatorii în Roma antică; sfinții Părinți, cei mai iluștri învățați ai Bisericii creștine, ale căror scrieri au un caracter dogmatic. [Lat. PARENTEM].
părínte m. (lat. părens, -ĕntis, d. párere a naște; it. pg. parente, fr. parent, sp. pariente. V. ovi-par). Tată (în stil solemn). Titlu respectuos adresat preuților și călugărilor. Creator, fundator: Ipocrate e părintele medicineĭ. Pl. Tata și mama: părințiĭ meĭ. Părințiĭ Bisericiĭ, apostoliĭ, mariĭ teologĭ care aŭ lăsat scrierĭ monumentale. Părințiĭ conscrișĭ, senatoriĭ vechiĭ Rome.
PĂRINTE s. 1. tată, (franțuzism) papa, (înv. și pop.) taică, (pop.) tătîn, (înv. și reg.) nene, (reg.) tataie, (prin Mold.) babacă, babaie, (Munt, Olt., Dobr., sudul Mold. și sudul Transilv.) tete, (fam.) bătrînul (art.), tati, (arg.) puriu. 2. (la pl.) (fam.) bătrîni (pl.). (Ce fac ~ii tăi?) 3. (la pl.) străbuni (pl.), strămoși (pl.). (~ii noștri din alte vremuri.) 4. (BIS.) popă, preot, (livr.) sacerdot. 5. (BIS.) călugăr, monah. 6. (BIS.) atotputernicul (art.), creatorul (art.), divinitate, domnul (art.), dumnezeire, dumnezeu, providență, puternicul (art.), stăpînul (art.), tatăl (art.), ziditorul (art.), (în limbajul bisericesc) preaînaltul (art.), preaputernicul (art.), (înv. și pop.) pronie, (pop.) sfîntul (art.), sîntul (art.), (înv.) atotțiitorul (art.), tvoreț, zeu.
PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.
părínte, părinți s. m. 1. (La pl.) Tama și mama. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ (Fig.) (Adesea determinat de „sufletesc”, „spiritual”) Îndrumător, călăuzitor. ♦ Titlu onorific purtat de episcopii din Orient în primele secole ale creștinismului. ◊ Părinte apostolic = autor de opere teologice scrise la sfârșitul sec. I și în prima jumătate a sec. 2 d. Hr., care a cunoscut pe apostoli sau a fost discipol apropiat al acestora. ◊ Părinte bisericesc = autor de opere teologice a cărui învățătură reflectă fidel doctrina Bisericii, a dus o viață sfântă, este recunoscut de întreaga Biserică și a trăit până în anul 750 d. Hr., când moare sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc. Romano-catolicii acordă acest nume și unor scriitori din sec. 9 și 10. Ceilalți autori care au trăit în aceeași perioadă de timp, dar nu îndeplinesc aceste condiții sau îndeplinesc o parte a lor se numesc scriitori bisericești sau scriitori creștini. ◊ „Părintele părinților” v. Grigorie de Nissa. ◊ (Reg.) Părinte sufletesc = naș. 3. Fig. Fondator inițiator, întemeietor (al unei mișcări culturale, al unei științe etc.). 4. Fig. (Determinat prin „milostiv”, „ceresc”, „atotțiitor”, „veșnic” etc.) Dumnezeu. ♦ (Determinat prin „sfânt” sau „nostru”, urmat de numele propriu) Întemeietor sau conducător al religiei creștine. 5. Fig. Preot, călugăr. – Din lat. parens, -ntis.

părinte definitie

părinte dex

Intrare: părinte
părinte substantiv masculin