părcan definitie

14 definiții pentru părcan

PARCÁN, parcane, s. n. 1. Îngrăditură de lemn făcută pentru zăgăzuirea apelor. ♦ Bârnă întrebuințată la construirea unui dig, a unui pod etc. 2. Fortificație făcută în trecut din bârne, scânduri etc.; zid de apărare, parapet. [Var.: (reg.) părcán s. n.] – Din pol., ucr. parkan, magh. párkány.
PĂRCÁN s. n. v. parcan.
PARCÁN, parcane, s. n. 1. Îngrăditură de lemn făcută pentru zăgăzuirea apelor. ♦ Bârnă întrebuințată la construirea unui dig, a unui pod etc. 2. Fortificație făcută în trecut din bârne, scânduri etc.; zid de apărare, parapet. [Var.: (reg.) părcán s. n.] – Din pol., ucr. parkan, magh. párkány.
PĂRCÁN s. n. v. parcan.
PARCÁN s. n. v. părcan.
PĂRCÁN, părcane, s. n. (Și în forma parcan) 1. Îngrăditură de lemn făcută pentru zăgăzuirea apelor (v. baraj, stăvilar, zăgaz); bîrnă întrebuințată la construirea unui dig, a unui pod etc. Cît ținuse vremea bună, pînă toamna tîrziu, prizonierii dăduseră ajutor la repararea unui dig de pămînt cu parcane de stejar ce oprea apele unui rîuleț. SADOVEANU, M. C. 110. 2. (Mil.; învechit) Fortificație făcută din bîrne și scînduri; parapet. Pentru a-și asigura această importantă pozițiune ei înconjurară orașul cu un parcan. HASDEU, V. 102. 3. Ramă de lemn, chenar, pervaz, cadru, margine; balustradă, rampă. Departe pe rîu de mărgărint Sînt poduri cu părcane cioplite din argint. COȘBUC, P. II 195. – Variantă: parcán s. n.
parcán s. n., pl. parcáne
parcán s. n., pl. parcáne
parcán (parcáne), s. n. – Fortificație, zid de apărare. – Var. părcan. Sl. (ceh., pol., rut., rus.) parkan (Cihac, II, 245; cf. Miklosich, Fremdw., 116). E dubletul lui părcan (var. părcam, parcană), s. n. (Trans., Banat, ramă, cadru, ciubuc concav, mulură concavă, bîrnă semirotundă), din mag. párkány. – Der. părcăni, vb. (înv., a proteja cu ajutorul unor palisade sau fortificații).
PARCÁN ~e n. 1) înv. mil. Fortificație din lemn. 2) Îngrăditură de lemn pentru zăgăzuirea unei ape curgătoare. 3) Bârnă groasă folosită ca element de rezistență (la construirea digurilor, a podurilor etc.). /<pol., ucr. parkan, ung. párkány
parcán, parcáne, s.n. (înv. și reg.) 1. întărire, fortificație din bârne, scânduri; zid de apărare, parapet. 2. îngrăditură de lemn, palancă făcută pentru zăgăzuirea apelor. 3. construcție rudimentară cu rol de delimitare sau încadrare (perete, zid, gard, strungă etc.). 4. bârnă, stâlp de construcție. 5. îngrămădire de bușteni aduși de ape. 6. părți de construcție sau de instalații cu rol de sprijin, de fixare (toc, pervaz, prag, șipcă etc.). 7. numele unor obiecte sau ale unor părți de obiecte de uz casnic (cadru, ramă, chenar, dungă, șanț). 8. numele mai multor unelte (de săpat șanțuri de îmbinare pe șindrilă, cuțit special pentru înflorituri în lemn, unealtă de zidărie etc.). 9. model de înfloritură în lemn. 10. cărare printre straturile grădinii.
parcan n. Mold. 1. întărire, palancă: statuete superbe, anticele parcane (NAUM); 2. închiderea unui braț de râu spre a se prinde butucii scăpați pe vale. [Rut. PARKAN, îngrădire de lemn].
parcán n., pl. e (pol. rut. parkan, îngrăditură de lemn; ung. párkány, margine, cadru, toc, chenar [rudă cu parc]). Vechĭ (părcan). Întăritură de lemn, palancă, palisadă, parapet. Azĭ. Mold. Pl. Parmaclîc, ostrețe. Balustradă (la cafas): un brad bun de făcut parcane la bisericuță (Sadov. VR. 1928, 1, 53). Îngrăditură care oprește bușteniĭ luațĭ la vale de un rîŭ. Trans. (părcan). Tocu (cadru) ușiĭ saŭ ferestreĭ.
părcán, V. parcan.

părcan dex

Intrare: parcan
parcan substantiv neutru
părcan