păgân definitie

21 definiții pentru păgân

PĂGẤN, -Ă, păgâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru; p. ext. nume dat de creștini celor care sunt de altă religie; p. restr. turc, mahomedan. 2. S. m. și f. Nume dat de creștini persoanelor care nu au nicio religie, care nu cred în Dumnezeu sau care nu au primit botezul; ateu. 3. Adj. Care aparține cultului idolilor sau zeilor; p. restr. turcesc. 4. S. m. și f. Persoană care se abate de la dogmele religiei (creștine); eretic. 5. S. m. și f. Fig. Om rău la suflet, crud, nemilos. ♦ Adj. Pătimaș, sălbatic, cumplit. – Lat. paganus.
PĂGẤN, -Ă, păgâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru; p. ext. nume dat de creștini celor care sunt de altă religie decât cea creștină sau care nu are nici o religie; p. restr. turc, mahomedan. 2. Adj. Care aparține unei religii politeiste sau cultului civilizației antice greco-romane sau care se referă la antichitatea greco-romană; p. restr. turcesc. 3. S. m. și f. Persoană care se abate de la dogmele religiei (creștine); eretic. 4. S. m. și f. Fig. Om rău la suflet, crud, nemilos. 5. Adj. Pătimaș, sălbatic, cumplit. – Lat. paganus.
PĂGÎ́N, -Ă, păgîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care se închină zeilor sau idolilor (v. idolatru); (învechit, în opoziție cu creștin) persoană care este de altă religie decît cea creștină (în special turc mahomedan). În vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli, erau păgîni. ISPIRESCU, U. 3. Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moșia noastră a să cadă de iznoavă in călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. Nevestică mîndrulică. Cum creștinii ai urît Și păgîn ai îndrăgit? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. ◊ (Adjectival) Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgine trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O. I 148. Sărmanii! bine s-au luptat cu lifta cea păgină. ALECSANDRI, P. A. 207. ♦ (Popular) Persoană care nu are nici o religie, care nu crede în dumnezeu (v. ateu) sau n-a primit botezul. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții, iar mama îi spunea în glumă, după plecarea popii, că e păgîn. PAS, Z. I 232. E obiceiul să se boteze mai curînd cîteodată copiii ca să nu moară păgîni. CĂLINESCU, E. 46. De ce zici că-i păgîn, măicuță Evlampie? – Mă copile, nu l-am văzut niciodată la sfînta slujbă. SADOVEANU, P. M. 284. 2. Fig. Om rău la suflet, crud, neomenos. Se grăbește, păgînul, a da sfoară în țară că te-a prins cu mîna in sac; te așterne prin gazete. te batjocurește cum îi vine la gură. ODOBESCU, S. III 147. Să m-apuc de haiducie, Să iau calea codrilor, Să țin urma hoților... Ca să scap sărmana țară De păgîni și de povară. ANT. LIT. POP. 65. ♦ (Adjectival) Pătimaș, sălbatic, cumplit. Sufletul Veronicăi era chemat și ispitit de glasurile văii... de păgîna dragoste pe care o cintau păsărelele și cavalele ciobănești. GALACTION, O. I 320. Și-arabul în genunchi plecat Sărută sîngele-n- chegat Pe ochii-nțepeniți, Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Și-aruncă fierul crunt din mîni. COȘBUC, P. I 114. Căci te iubeam cu ochi păgîni și plini de suferinți. EMINESCU, O. I 192.
păgấn adj. m., s. m., pl. păgấni; adj. f., s. f. păgấnă, pl. păgấne
păgân s. m., adj. m., pl. păgâni; f. sg. păgână, g.-d. art. păgânei, pl. păgâne
PĂGÂN adj. v. turcesc.
PĂGÂN adj., s. (BIS.) 1. adj., s. idolatru, politeist, (înv.) idoloslugaș, idoloslujebnic. (Popoarele ~ antice.) 2. adj. păgânesc. (Credințe ~.) 3. adj. necredincios, (înv. și reg.) pogan, (înv.) agarinesc, proclet, viclean. (Persoane creștine și persoane ~.) 4. s. necredincios, (înv.) agarean, viclean. (Un ~ hulit de creștini.)
PĂGÂN adj., s. v. turc.
PĂGÂN s. v. mahomedan, musulman.
PĂGÂN s., adj. v. ateu, eretic, liber-cugetător, necredincios, schismatic.
Păgân ≠ creștin
păgîn (-ni), s. m. – Necredincios. – Mr. pîngîn, megl. păngǫn. Lat. paganus (Diez, I, 300; Pușcariu 1244; Candrea-Dens., 1308; REW 6141), cf. alb. pëgërë (Philippide, II, 649), it., sp. pagano, prov., cat. pagá, fr. païen, port. pagao. Pentru semantism, cf. J. Zeiller, Paganus, Fribourg 1917. Uzul adj. este înv. E dubletul lui pogîn (var. pogan), adj. (păgîn; ticălos) din sl. poganu (bg., sb., slov., ceh., pol., rus. pogan), care, la rîndul lui, provine din lat. (E oarecum posibil ca sl. să provină din rom., căci un intermediar mgr. trebuie exclus, cf. Miklosich, Etym. Wb., 254 și Vasmer, Gr., 119). Cuvînt rom. nu poate proveni din sl. (cum pretindeau Miklosich, Slaw. Elem., 36 și Cihac, II, 237). Der. păgînitate, s. f. (păgînism; ticăloșie); păgînație, s. f. (înv., păgînism); păgînesc, adj. (de păgîn); păgînește, adv. (ca păgînii); păgîni, vb. refl. (a îmbrățișa păgînismul); păgînie, s. f. (stare de păgîn); păgînime, s. f. (adunătură de păgîni); păgînism, s. f. (credință păgînă); împăgîna, vb. refl. (a îmbrățișa păgînismul). Cf. pîngări.
PĂGÂN ~i m. 1) Persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru. 2) (în concepția credincioșilor creștini) Persoană de altă credință. 3) Persoană care nu ține nici de o credință. 4) Om rău la suflet. /<lat. paganus
păgân m. 1. cel ce adoră mai mulți zei; 2. epitet aplicat de popor neamurilor necreștine (Turci, Ovrei) sau neortodoxe (Armeni, Litfani, Nemți, Unguri): 3. fig. om crud și nelegiuit: inimi rele de păgâni AL. [Lat. PAGANUS, sătean (locuitorii dela țară sustrăgându-se influenței creștinismului triumfător în orașe: de unde sensul religios de necreștin sau idolatru)]. ║ a. 1. relativ la cultul idolilor: religiune păgână; 2. adorator de zei falși: popoare păgâne; 3. fig. cumplit: căci te iubeam cu ochi păgâni și plini de suferinți EM.
păgî́n, -ă s. (lat. pagânus, sătean, nemilitar, civil; it. pagano, fr. payen, païen, pf. pagão. Milites Christi eraŭ „ostașiĭ luĭ Hristos, creștiniĭ”, ĭar ceĭlalțĭ eraŭ păgîni, necredincĭoșĭ. V. peizaj și pogan). Infidel, necredincĭos, adorator de dumnezeŭ fals orĭ de idolĭ: un păgîn. Fig. Nelegĭuit, fără religiune, răŭ la suflet. – Ca adj. se zice numaĭ păgînesc, ca creștinesc, românesc. Decĭ templu păgînesc, nu păgân.
păgîn adj. v. TURCESC.
păgîn adj., s. v. TURC.
păgîn s. v. MAHOMEDAN. MUSULMAN.
păgîn s., adj. v. ATEU. ERETIC. LIBER-CUGETĂTOR. NECREDINCIOS. SCHISMATIC.
PĂGÎN adj., s. (BIS.) 1. adj., s. idolatru, politeist, (înv.) idoloslugaș, idoloslujebnic. (Popoarele ~ antice.) 2. adj. păgînesc. (Credințe ~.) 3. adj. necredincios, (înv. și reg.) pogan, (înv.) agarinesc, proclet, viclean. (Persoane creștine și persoane ~.) 4. s. necredincios, (înv.) agarean, viclean. (Un ~ hulit de creștini.)
PĂGÎN subst. 1. – fam.; + suf. -iste, Păgîniște, oronim buc. (M. Put 245). 2. Din magh. pogány „păgîn”: Pogan, munt. (17 B I 320); – mold. (16 A II 6; Sd VI 88; Isp I1); -u și -a ss.; Pogăn/el (Ștef)- ești, satul lui Necoară Pogan (Tut), acomodat azi prin etim. pop., în Pogonești.

păgân dex

Intrare: păgân (s.m.)
păgân substantiv masculin
Intrare: păgân (adj.)
păgân adjectiv
Intrare: Păgân
Păgân